Las în urmă terenul de fotbal unde tata parca Dacia noastră 1300 pentru a evita noroaiele adânci din zilele ploioase, intru pe o uliță care șerpuiește printre case sărăcăcioase, traversez podul aruncat peste gârla satului, trec pe lângă o fântână abandonată, fac stânga și ajung în fața gardului din uluci care separă drumul din pietriș de ce-a mai rămas din gospodăria bunicii mele. În curte, chiar pe dreapta, se înalță o movilă pe care au crescut la voia întâmplării urzici, ștevie și chiar câțiva copăcei. Casa în care s-a născut mama și în care bunica îmi făcea cococi pe vatră, niște pâinici ca niște turte, când veneam vara în vacanță la țară, este acum o grămadă bătătorită de chirpici.
Din 1997, de când a murit bunica mea, gospodăria din satul teleormănean Merișani nu mai este locuită. Un unchi și o mătușă s-au stins fără copii, un văr a emigrat definitiv, părinții mei stau la oraș, eu la fel. Gospodăria care fremăta de viață, cu găini, porci și căței, grădină de zarzavaturi și flori, este acum pustie.
M-am întors în Merișani la mai bine de 10 ani de la ultima mea vizită pentru a începe o călătorie care, de-a lungul celor 3.050 de kilometri parcurși, m-a purtat prin patru regiuni ale țării – din Oltenia în Ardeal și din Moldova în Dobrogea – pentru a înțelege cauzele și efectele unui fenomen tăcut, aproape invizibil, care are și va avea o influență covârșitoare asupra viitorului nostru: România își pierde oamenii.
Casa din chirpici ridicată prin anii ‘60 de bunicii mei pentru fiul lor se dărâmă treptat. Neîngrijită, vegetația din grădină s-a sălbăticit. Foto: Diana Zaharia
În ultimii 26 de ani, din cauza sporului natural negativ – se nasc mai puțini oameni decât mor – și a emigrației masive, populația țării a scăzut cu 3,4 milioane de locuitori, adică 15%. Vârful de populație, atins în anul 1990 ca urmare a politicii agresiv pro-nataliste din perioada comunistă, a fost de 23,2 milioane. În 1966, Decretul nr. 770 a interzis avortul în România. Dincolo de încălcarea drepturilor omului, actul menit să asigure o creștere accelerată a populației nu a luat în calcul efectele pe termen lung. Pe măsură ce „decrețeii”, generațiile numeroase ale anilor ’66-’89, vor ieși la pensie, vor trebui susținute de generațiile tot mai reduse numeric din anii de după căderea regimului.
La 1 ianuarie 2015, populația rezidentă din România a fost de 19,8 milioane.
Datele Institutului Național de Statistică arată că, în perioada 1990-2013, aproape 480.000 de români au emigrat definitiv. Acestora li se adaugă cei care au plecat fără să-și fi schimbat adresa din buletin.
Un rol important în scăderea populației îl are sporul natural negativ. Ultimul an în care România a avut spor natural pozitiv a fost 1991. Apoi, rata natalității (numărul de născuți vii la 1.000 de locuitori) a scăzut constant și cea a mortalității a rămas aproximativ aceeași, așa că populația a scăzut natural cu peste 900.000 de oameni. Doar în 2014 numărul persoanelor decedate l-a depășit cu aproape 70.000 pe cel al nou-născuților.
Mai exact, rata natalității a scăzut de la 13,6 în 1990 la 8,3 în 2014. Perioada dificilă de tranziție, problemele economice și sociale și starea sistemului de sănătate se reflectă și în numărul tot mai mic de copii născuți. Potrivit unui studiu realizat de organizația Salvați Copiii, România se află pe locul 66 în lume (din 179 de țări luate în calcul) într-un top al statelor în funcție de calitatea vieții mamelor și a copiilor, depășită de țări vecine precum Bulgaria, Ungaria sau Serbia.
Cel mai probabil, fenomenul depopulării nu se va opri aici.
Estimările Diviziei de Populație a ONU, publicate la sfârșitul lunii iulie 2015, aruncă o privire în viitor: până în 2050, dacă tendințele actuale se mențin, România va pierde 4,3 milioane de locuitori, ajungând la o populație de 15,2 milioane. Scăderea de aproximativ 22% o plasează pe locul doi în lume, după Bulgaria, a cărei populație va scădea cu 28% în același interval. În 2100, populația României va fi de 10,7 milioane.
Îmbătrânirea populației e cealaltă față a depopulării. Vârsta medie, în 2014, a fost de 41,1 ani. În 2050, va fi de 48,1 ani. 30% din populație va avea peste 65 de ani și va fi inactivă (spre deosebire de 16,7% în 2014). Generații tinere tot mai reduse vor trebui să susțină generații vârstnice tot mai numeroase, ceea ce va pune o presiune uriașă pe sistemul de pensii și de sănătate.
Satul Merișani reflectă, la un nivel mic, fenomenele demografice și sociale existente la nivel național. La recensământul din 2002, satul avea peste 1.400 locuitori. La cel din 2011, în jur de 1.270. Media de vârstă a ajuns la 44 de ani.
„Când era mama nu erau buruienile astea de doi metri. Furtuna a adus semințe de la pădure. Uite, astea-s venite de nu știu unde. O să cadă sămânța și la anul o să iasă altele. Junglă…”, îmi spune mama, care a plecat la 14 ani din sat, în timp ce ne plimbăm prin curte. Îmi vine greu să recunosc fosta grădină de legume a bunicii, de unde scotea roșii, ceapă și fire de usturoi ca să le pună în ciorbele făcute într-un tuci înnegrit.
Pătulul, hambarul în care se depozitau știuleții, și în care îmi plăcea să intru atunci când era doldora de porumb ca să declanșez mici „avalanșe”, s-a strâmbat și e plin de lucruri vechi pe care nu le mai folosește nimeni. Mulți dintre prunii plantați de părinții mei, la umbra cărora citeam romane ore în șir în vacanțele de vară, s-au sălbăticit și nu mai rodesc. Alții s-au uscat.
Cea de-a doua casă din paiantă, care a rămas în picioare până astăzi, a fost construită de bunicii mei prin anii ‘60, ca fratele mamei să aibă unde să își întemeieze o familie. Dar cum el a plecat de tânăr la Capitală, casa a rămas nelocuită, folosită doar pentru oaspeți. Construită tot din paiantă tencuită, pe un schelet din lemn, fațada casei se descojește, măcinată de trecerea anilor. Acum cinci-șase ani, când a început să plouă înăuntru, mama a tocmit doi vecini să o acopere cu tablă ca să oprească, măcar temporar, descompunerea.
Trei bătrâne stau în fața porții în satul Merișani, comuna Dobrotești. În 2014, persoanele de peste 65 de ani reprezentau aproape 17% din populația României. Procesul de îmbătrânire se accentuează de la an la an: în 2050, procenul persoanelor inactive va fi de 30%. Foto: Diana Zaharia
Când bunica Filofteia încă trăia, vecinii de pe toată ulița făceau clacă în fiecare seară la noi la poartă. Oamenii veneau cu scăunele sau cu perne, se așezau în drum rezemați de gardul din uluci și povesteau fel de fel de istorii despre Gheonoaia care stătea undeva în afara satului, înspre pădure, aproape de un lac mare, și pe care eu mi-o imaginam ca pe un balaur cu mai multe capete, sau despre zmeul care își găsise sălaș într-o salcie scorburoasă de la podul de peste gârlă.
Cu copiii din sat și cu cei veniți în vacanțe la bunici făceam felinare din dovleci galbeni cărora le scobeam cu lingurile ochi, nas și gură în zig-zag. Cu lumânările aprinse pe ulița cufundată în beznă, mergeam în grup până la colț, fiecare cu dovleacul lui în brațe, privind înspăimântați la siluetele negre ale copacilor și ale gardurilor, așteptându-ne ca din clipă în clipă să ne sară în cale cine știe ce făptură ieșită direct din poveștile spuse la șezătoare. Cum treceam de colț, dintr-un motiv sau altul, câte unul se speria, țipa și o lua la sănătoasa înapoi înspre claca adulților, urmat imediat de toată ceata de copii care alergau cu dovlecii luminoși în brațe. Nu ne opream până nu ajungeam la poarta noastră.
În serile de iarnă, în schimb, stăteam lipită de soba spoită în alb, culcată pe o pernă tare care se încălzea până când mă cuprindea o toropeală plăcută. Casa avea două încăperi pentru dormit, cu paturi din lemn înalte acoperite de macaturi și pături țărănești, și o bucătărie cu vatră tradițională. De-a lungul unui perete se întindea lada de lemn în care era depozitată făina, căreia mamaia îi zicea „hambarul”, și, în fund de tot, lângă o ferestruică atât de mică încât încadra perfect capul unui om, era amenajată vatra, cu un țest, pirostrii și un ceaun înnegrit.
Casa a atins vreo 80 de ani de existență. După ce a început să se ruineze, nea’ Gheorghe, un vecin la 80 de ani care mai are grijă de gospodăria părăsită, a dărâmat-o complet. Răsturnate prin curte, din casă au mai rămas numai ușile și cercevelele din lemn ale ferestrelor, toate vopsite în verde.
Fântâna din ogradă încă mai are apa la fel de bună, rece și netulburată ca în copilăria mea. Cu 20 de ani în urmă, când gospodăria era mai mereu plină de rude sau vecini, stăteam pe prispa din lut și priveam fântâna ce delimita grădina de zarzavaturi, lăsând loc între grădină și casă pentru o întreagă lume. În bătătură erau mereu o masă foarte scundă și niște scăunele pitice vopsite în același verde.
Acum, privind de pe un scăunel care se hâțână de bătrânețe, mi se pare că spațiul este mult mai strâmt. Ca și cum, dacă aș întinde mâinile, aș putea atinge fântâna și copacii crescuți pe dărâmături. În afară de ciulini, urzici și ștevie, pe locul casei au răsărit doi nuci, câțiva salcâmi, un dud, frasini și vișini. Firavi și subțiri, toți au crescut singuri. Doar salcia a plantat-o nea’ Gheorghe. Mama și-a dorit o salcie pletoasă care să se înalțe pe locul casei în care s-a născut. Dar salcia nu s-a prins.
„S-a uscat”, îmi spune mama. „Poate o să se prindă cu timpul.”
Casa bunicii mele este doar una dintre cele peste 50 de case părăsite din sat. Scenariul care a dus la ruină este, adesea, același: bătrânii au murit, moștenitorii goniți de sărăcie au plecat la oraș sau în străinătate.
„Visul meu când eram mică era să plec”, îmi spune mama în timp ce stăm așezate la măsuța joasă vopsită în verde din fața casei în care a copilărit. „Nu poți să stai aici o viață. Dacă e noroi, nu mai poți să calci.”
Când a plecat la liceu în Turnu Măgurele și s-a mutat în internat, mama era deja hotărâtă să nu se mai întoarcă. Pe atunci, la începutul anilor ‘60, satul nu avea curent electric. Noaptea, odăile erau luminate cu lămpi din sticlă cu fitil și gaz. Localitatea a fost electrificată abia pe la mijlocul anilor ‘80, iar bunica și-a pus primele becuri cu un an, doi înainte de Revoluție. Acum mai bine de 50 de ani, nicio uliță din sat nu era nici măcar pietruită. Chiar și actualul drum județean care face legătura cu Roșiorii de Vede, cel mai apropiat oraș, era doar pietruit.
Bunicul Florea muncea în Capitală pe un șantier și venea acasă o dată pe lună, încărcat de provizii. „Ne aducea câte un sac de pâine. Cumpăra de la București halva, măsline, parizer. Asta era mâncarea săracului la vremea aia. Zahăr cu mămăligă rece am mâncat la greu. Problema era să ai zahăr, că mămăligă aveam. Mâncam carne doar când se tăia porcul. Și ținea din el, până în primăvară. Apoi trebuia să aștepți până scotea cloșca puiul și creștea. Mai prin iulie, așa. Și ăla era cât un pumn mai mare. Și doar duminica, bineînțeles. A fost greu, foarte greu.”
După liceu, viața mamei a continuat la oraș. „Dusă am fost. Cine pleca, pleca de tot. Pe la oraș, să-și facă un apartament… Nu pleca cu gândul să mai vină.”
Casa în care a locuit tușa Mărioara, o bătrână din sat, nu mai are ușă la intrare, iar cele trei odăi, golite de mobilă, cu găuri mari în pereți și mormane de cărămizi, par să fi fost devastate de o furtună năprasnică.„Era frumos pe vremuri. Fii-su era lăutar și se strângeau fetele și băieții, clic se numea. Făceau gogoși, jucau cărți, dansau. Fetele erau supravegheate de părinți să nu facă vreo prostie. Dacă ieșea vreo fată afară, ieșeau frații după ea”, povestește Tanța, o localnică din Merișani, cum se distrau tinerii din sat în urmă cu vreo 50 de ani. Se strângeau la casa tușei Mărioara deoarece băiatul ei, Marian, știa să cânte la fluier, la vioară și la acordeon: „Era renumit cu vioara”. Foto: Diana Zaharia
Acum, la mai bine de 50 de ani de când mama visa să plece din Merișani și să lase în urmă mocirla ulițelor și sărăcia, idealul plecării este la fel de valabil și de răspândit printre tinerii din sat.
Satul nu are canalizare, rețea de gaze sau drumuri. Doar trei kilometri de drum din cei 14 aferenți satului au fost asfaltați. În ultimii ani a fost construită o rețea de conducte pentru apă potabilă, dar oamenii nu-și permit să renunțe la apa gratuită din fântână.
Sărăcia este vizibilă la tot pasul. Dintre cele aproape 620 case, în jur de 570 sunt din paiantă. Din peste 1.200 de locuitori, în 2014 doar 102 aveau un loc de muncă. Lumea se ocupă de agricultură, dar de subzistență – cresc câteva păsări, un porc, foarte rar o vacă. Gospodăriile au mici grădini cu zarzavaturi, iar la marginea satului se întind câmpuri cultivate cel mai adesea cu grâu și porumb. Cultivarea terenurilor pe cont propriu implică o mulțime de investiții, așa că mulți oameni și-au dat pământul în arendă la o asociație care le dă în schimb bani sau făină și mălai.
Fiindcă nu găsesc de muncă pe plan local, mulți dintre tineri emigrează sau pleacă la oraș. Alții muncesc cu ziua sau trăiesc din ajutoare sociale. Foto: Diana Zaharia
„Cum să ne descurcăm? Cu animale. Nu lucrez deocamdată”, îmi spune Constantin, un tânăr brunet cu ochi căprui, îmbrăcat într-un tricou negru mulat. Are 27 de ani și de cinci ani, de când a terminat liceul la profilul telecomunicații, se ocupă de gospodărie alături de tatăl său. Ne aflăm la etajul unuia dintre cele trei baruri din centrul satului, la o masă mare, cu vreo cinci-șase tineri care golesc cutii de Coca-Cola și își fac de lucru spărgând semințe.
Constantin se gândește să plece la muncă în străinătate. I-ar plăcea să fie șofer, însă deocamdată ezită, fiindcă n-a găsit un job. „Dacă aș găsi normal că aș pleca. Păi da, s-ar câștiga bani mai mulți.” Aflat de partea cealaltă a mesei, Sandu, un tip dolofan de 23 de ani, forțat de zăpușeala amiezii de iulie să stea la bustul gol, a făcut deja pasul de care Constantin încă se teme. Imediat ce a terminat liceul, acum patru ani, a început să meargă la lucru în construcții, în Spania. A avut și o tentativă de a lucra în țară, la o fabrică de sticlă din București, dar a renunțat dezamăgit. Stătea cu încă trei persoane într-un apartament cu două camere și abia reușea să-și plătească partea din chiria de 200 de euro, din salariul de vreo 1.000 de lei. Afară, câștigă 1.000-1.200 de euro pe lună.
Căruța unor romi comercianți ambulanți trece pe ulițele nepietruite ale Merișaniului. Vând coșuri și mături, primind în schimb bani sau – atunci când clienții nu au – vechituri de prin casă. Acest tip de comerț rudimentar încă supraviețuiește în satele sărace din sudul României. Foto: Diana Zaharia
De un loc de muncă în sat nu prea poate fi vorba. Sunt vreo 20 de oameni angajați aici și aceia abia se descurcă. Patronul barului de vizavi, Costel Ivancea, nu e un antreprenor în sensul obișnuit al cuvântului. Are 45 de ani și veniturile pe care le obține de pe urma cârciumii sunt atât de mici încât nu s-a complicat cu deschiderea unei firme. Lucrează pe persoană fizică, plătește chirie la primărie pentru spațiu și de angajați nici nu poate fi vorba. Muncește cu soția, iar la sfârșitul lunii obțin cu greu 1.000-1.500 de lei împreună.
„S-a trăit de pe-o zi pe alta, n-avem ce să facem, asta e, slăbuț. Ce naiba să facem? Așteptăm ceva mai bun.”
Costel Ivancea servește un client în barul de care se ocupă împreună cu soția lui. Ca să-și întrețină familia, cântă și într-o formație la evenimente în sat. Foto: Diana Zaharia
Stăm la o masă acoperită cu o pânză maro, pătată. E cald, iar muștele ne dau târcoale. Barul e ticsit cu pungi de chipsuri și sticle de vin și de tărie. Printre ele, câteva icoane cu Maica Domnului și o fotografie cu Arsenie Boca. Prin grilajul de fier care păzește ferestrele cârciumii se vede terenul de fotbal al echipei locale, pe care pasc un măgar și câteva gâște.
Ca să mai strângă un ban, Costel cântă la nunți și botezuri, cu formația Frații blonzi. El e solist și cântă și la orgă. Așa a reușit și să își țină fetele la București, la facultate. Una este profesoară, predă româna și limbi străine, iar cealaltă tocmai a absolvit și vrea să dea la masterat. „Da, au carte, d-asta ne-am zbătut”.
El nu a muncit în străinătate și nici nu vrea să plece. „Noi suntem mulțumiți și așa. Aicia m-am obișnuit. Poate or pleca fetele.”
La asfințit, ciobanul care are în grijă oile și capre sătenilor din Merișani aduce înapoi animalele pe care peste zi le-a dus la păscut. Foto: Diana Zaharia
Pe înserat, pe la poarta lui Marian Buzescu trece un cioban prăfuit care mână înapoi în sat oile și caprele sătenilor, vreo 40 în total. Cu o mână sprijinită de gard, Marian Buzescu, un bărbat de 48 de ani pe care toată lumea îl știe drept Marian Zugravu’, îl urmărește cu privirea și îl căinează: „Știți cât ia ăsta pe lună de animal? 10 lei pe lună… se duce cu un animal două zile să ia o țigară… Vai de el, săracul”.
Marian este și el mâhnit. Îi e dor de băieții lui, care au plecat de câteva luni la muncă în Germania. „Păi ce să facă aici, că n-aveau servici”, spune soția, Maria, o femeie plinuță de 45 de ani, cu părul brunet tuns băiețește.
De peste drum, din curtea vecinilor, se aude un cântec, Cântă cucu-n Bucovina. Când aud versurile „Unde sunt ai tăi feciori?, Au fost duși în altă țară”, soților li se umezesc ochii.
Marian Buzescu e mâhnit de condițiile de muncă din țară. Cei doi fii ai lui sunt plecați în Germania. Foto: Diana Zaharia
Bărbatul uscățiv, cu pielea arsă de soare și cute groase pe frunte, își alină tristețea cu gândul că, în Germania, băieții lui câștigă mai bine decât în țară. El a lucrat mult timp în construcții și știe ce înseamnă să muncească într-o Românie ce pare captivă într-o tranziție perpetuă, în care respectul pentru angajat se înclină adesea în fața lăcomiei. Omul a muncit de la 16 ani, însă aproape jumătate din timp n-a avut contract, așa că are doar 17 ani pe cartea de muncă.
A muncit și în străinătate, când băieții erau la liceu, și câștiga în jur de 1.500 de euro pe lună. „Acolo se lucra încet și foarte bine, nu ca la noi. Și mai zice la televizor să nu râdem de țara noastră. Țara noastră este un rahat din orice punct de vedere.”
Spre deosebire de soțul său, care a reușit să mai lucreze și legal, Maria muncește la negru de 20 de ani, ca frizeriță. Patru ani a lucrat la frizeria din Dobrotești, comuna de care ține satul Merișani, dar fiindcă împărțea banii cu patronul și nu ajungea la mai mult de un milion de lei vechi pe săptămână, de trei ani tunde acasă. „Aici la mine acasă nu împart cu nimeni, 10 lei ai mei. Copiii ăștia, toți băieții din sat vin și se tund la mine.”
I-ar plăcea să-și deschidă o frizerie care să funcționeze legal, a și participat la un curs pentru antreprenori finanțat din fonduri europene. Dar ideea este doar un vis. „Am o piață, da’ n-am condiții. N-avem apă băgată, n-avem canalizare. Și nu poți să deschizi că nu-ți dă ăștia voie”.
Marian izbucnește din nou: „Eu dacă vine cineva la mine și zice că de ce tunde nevastă-ta fără autorizație, eu îl omor la poartă”.
Soții o au în grijă și pe mama lui Marian, o bătrână care a suferit un accident vascular și care, după 30 de ani de muncă la colectiv, în timpul regimului comunist, are o pensie de 470 de lei. Supraviețuiesc din făina pe care o primesc pentru cele două pogoane de pământ date în arendă, din cele câteva găini și dintr-un porc. Nu-și permit să țină mai multe animale. Nu au nici strictul necesar: o mașină de spălat ar fi un lux. „Eu spăl cu mâinile”, îmi spune Maria.
Marian își toarnă un păhărel de băutură, dar mintea îi tot revine în același punct dureros: „Ăăă, ce i-aș omorî. Beau ca să mai uit de supărările astea. Mi s-a luat de viața asta până în gât. Și nu scăpăm de supărările astea câte zile om avea… Ăsta sunt eu, și plâng, da’ și glumesc”.
Se înserează, iar la masa din fața casei nevopsite Maria a adus trei fotografii cu cei doi fii ai lor. Cel mare are 23 de ani, iar cel mic a terminat anul ăsta liceul, în Roșiorii de Vede. Nici nu a mai dat BAC-ul, convins că, și dacă îl ia, oricum nu-și găsește loc de muncă și tot acasă stă. Așa că au plecat în Germania, unde cel mare lucrează ca șofer, iar mezinul încarcă și descarcă marfă. Decum au ajuns, și-au sunat părinții și le-au povestit ce frumos este acolo și cât de civilizați sunt oamenii. Totuși, muncesc la negru. Cel mare câștigă 700 de euro pe lună, cel mic prinde ocazional câte ceva de lucru. Stau în gazdă, cu 500 de euro.
Părinții vorbesc cu ei la telefon, „când poate și ei, când are bani. Că noi avem credit zero”, spune Maria. De fapt, mai mult ea vorbește cu băieții. „Eu nu pot… plâng”, spune Marian. „30 de secunde… pac… sunt emotiv, plâng din orice”. Cel mare i-a și spus Mariei că „tati plânge ca femeile”.
De la vecini se aude iarăși Cântă cucu’. Lui Marian i se înroșesc din nou ochii: „Uite, îmi vine să plâng”. Se consolează cu gândul că la sfârșitul lunii, peste șapte zile, cei doi băieți vor veni acasă pentru două săptămâni. Îmi arată două tulpini verzi de Mâna Maicii Domnului care se întind peste gard și îl cuprind, una dinspre stânga, cealaltă dinspre dreapta. Mai au puțin și se vor atinge. „Când se întâlnește alea două, vine băieții mei.”
În vârstă de 26 de ani, Costel Neguț are trei copii pe care trebuie să îi întrețină. Familia trăiește din ajutoare sociale și din banii pe care tatăl îi câștigă muncind ocazional în sat. Foto: Diana Zaharia
Pentru tinerii din sat care nu au plecat în străinătate, ajutorul social este de multe ori singurul colac de salvare. Andreea a făcut primul copil la 15 ani. Acum, la 20, are trei: un băiat de cinci ani, unul de trei și o fetiță de o lună și jumătate pe care o leagănă în brațe și îi dă să sugă în timp ce stăm de vorbă așezate pe două scăunele din lemn în fața unei case sărăcăcioase. În jurul nostru bâzâie muștele. Desculță și slabă, cu ochi căprui și părul lung prins în coadă la spate, Andreea pare și ea un copil. Prin curte sunt răspândite câteva camioane de jucărie, răsturnate cu roțile în sus, și două-trei pachete mototolite de țigări. O bicicletă veche stă sprijinită de un copac din fața casei cu două camere în care locuiește tânăra familie.
Momentan, nici Andreea, nici Costel, bărbatul ei, nu au loc de muncă. Pământ nu au, nu-și permit nici să crească animale în afară de „câțiva puișori”, cum le spune el. Trăiesc din alocațiile celor doi copii mai mari, indemnizația pe care mama o va primi până cel mic va împlini doi ani, și ajutorul social de 150 de lei. În total, le intră lunar în casă 510 de lei. „Este foarte greu, mai ales acum. Copiii cer, nu ai.” Pamperșii îi cumpără pe datorie de la magazinul din sat.
Îmbrăcat într-un tricou albastru lălâu, Vlad, băiatul cel mic, îi tot dă târcoale mamei sale. Are părul blond, ochi albaștri mari și o figură tristă. Încearcă să o tragă de mână și cere o cană cu apă rece. Apoi își ascunde capul la pieptul ei, o cheamă „mami” și începe să plângă înfundat, fără lacrimi și fără țipete. E mai mult un oftat decât un plânset de copil. „A făcut vărsat, apoi a răcit și acum plânge întruna, e foarte agitat”, spune Andreea.
Costel, tatăl copiilor, are 26 de ani. A făcut mecanică auto la liceu și a terminat și o școală de zidărie la Dobrotești, dar nici cu două diplome nu reușește să-și găsească un loc de muncă în apropiere. „P-aicia nu mai găsești mai nimic. Înainte mai găseam să mai fac cu ziua, acum nu mai găsești. Dacă mă duc la București ce fac, mănânc decât eu, ăștialalți ce fac? Te duci și-ți dă 600 de lei. La Popești-Leordeni la blocuri se plătește puțin, 60 de lei pe zi. Nu-ți face contract, nu-ți face nimic, la negru.”
Până acum trei luni a muncit acolo, apoi, nemulțumit, a renunțat. A lucrat și ca mecanic auto în Roșiorii de Vede, dar banii erau prea puțini. I-ar plăcea să muncească în străinătate, dar nu s-ar duce cu oricine: „Să găsesc undeva să fiu sigur, nu să mor de foame pe acolo. Să cunosc pe cineva: construcții, agricultură, orice… bani să iasă”.
Fetița a fost un accident, spune Andreea. Ea nu ar fi vrut un al treilea copil, dar, odată ce s-a întâmplat să rămână însărcinată, a păstrat-o: „Am zis, unde-s doi, merge și al treilea”. Pe băieți i-a născut ușor. Dar când a adus-o pe lume pe Cosmina Ana-Maria, s-a chinuit de la nouă jumătate seara până a doua zi la nouă. A născut într-un spital din Roșiorii de Vede, fără medic, doar cu o asistentă și o infirmieră. „Este de frică aici, mai ales în maternitate. Nu lucrează cu mănuși… avea un inel cu un trandafir și, când a tras, m-a zgâriat. Nu m-am rupt eu, m-a zgâriat ea. Și asta fiind asistentă veche.”
Apoi, asistenta i-a cerut lui Costel o găină și niște ouă pentru că a ajutat-o pe Andreea să nască. Lui i s-a părut prea mult: „I-am dat niște brânză”.
Vlad scâncește iarăși: „Mami…”. Oftează și o strânge pe Andreea de picior. Are o figură dureroasă, aproape încrâncenată, și pare să fie chinuit de o suferință grea, pe care nu știe cum să o exprime. Părinții îl îmbie cu sirop și cu desene animate, dar copilul nu se liniștește.
Andreea îmi spune că aici, în Merișani, viața a fost dintotdeauna grea. Costel speră ca măcar copiii să apuce vremuri mai bune: „Or avea ei mai mult noroc ca noi”.
Vlad, în vârstă de trei ani, locuiește alături de cei doi frați și de părinții săi într-o casă cu două camere din paiantă pe care tatăl său a cumpărat-o de la o bătrână din sat. A plătit pentru ea 3.500 de lei, preț care reflectă și el sărăcia și lipsa de oportunități din satul teleormănean. Foto: Diana Zaharia
Închid poarta din lemn și las în urmă casa părăsită a bunicii mele. Poteca șerpuită îmi poartă pașii pe la colțul unde ne jucam când eram mici, pe lângă locuințe abandonate și gospodării fără garduri, înghițite de buruineni. Trec podul peste râu, iar drumul mă scoate la terenul de fotbal al echipei locale. Autobuzul spre Roșiorii de Vede parchează în apropiere de o tabelă de marcaj ruginită.
Mă urc în mașină și ocup un loc pe la mijloc. În fața mea, oamenii vorbesc despre treburile pe care le au de rezolvat la oraș: unii merg pentru alocația complementară, alții pentru dosarele de ajutor social. Autobuzul se urnește și înaintează pe un drum de asfalt tocit și degradat, care se transformă apoi într-unul de pământ amestecat cu pietriș.
În timp ce autobuzul ne zdruncină, privesc pe geam și văd o mare de câmpuri pârjolite de soarele fierbinte. Mașina își continuă drumul, trecând mai departe pe lângă locuințe amărâte din paiantă și recolte veștejite.
În satul vecin se urcă doi bărbați și se așază pe cele două scaune libere din spatele meu. Mulțumit că a prins loc, omul de la fereastră vrea să își facă scurta călătorie prin acest crâmpei de Românie și mai plăcută. Trage perdeluța albastră peste geam ca să acopere tot peisajul și îi spune tovarășului său de drum: „Uite așa, tragem perdelele. Ce să vezi? Uscătură?”.
O relatare cruda dar nu mai putin adevarata a vietii multor romani. O radiografie realizata cu mult talent a ceea ce a devenit satul romanesc in timpul dar mai ales dupa caderea dictaturii. Este imaginea unei Romanii debusolate, o Romanie al carei popor nu mai vrea dar mai ales nu mai poate renaste. Este un instantaneu, printre multe altele la fel de edificatoare, care va deveni de referinta pentru copiii copiilor nostri.