Ajunsă la 19,8 milioane de locuitori la 1 ianuarie 2015, populația României a scăzut constant în ultimii 25 de ani din cauza emigrației și a sporului natural negativ. Deși scăderea demografică nu este un fenomen nou, clasa politică nu a reușit, până acum, să adopte o strategie sau măsuri care să atenueze efectele negative ale depopulării.
La ora actuală, fertilitatea medie în România este de 1,3 copii la o femeie. Și alte țări europene cunosc o scădere naturală a populației (inclusiv Germania), însă altele (ca de exemplu Franța) au adoptat o politică menită să susțină natalitatea (prin servicii sociale și medicale de calitate pentru mame și copii, acces gratuit la o rețea largă de creșe și de grădinițe, deduceri de taxe pentru părinți etc). Politica adoptată de statul francez a dat rezultate, astfel încât Franța are în prezent o fertilitate medie de 2,1 copii la o femeie.
În cadrul proiectului „România celor tot mai puțini”, GreatNews a discutat cu senatorul Ion Rotaru (PSD), președintele Subcomisiei pentru Populație și Dezvoltare din Senat, despre problemele demografice ale statului român și despre posibilele soluții la criza demografică.
Acesta admite că politicienii români poartă o „responsabilitate” pentru faptul că România a ajuns în acest punct fără să aibă o strategie privind depopularea. Pe de altă parte, senatorul arată că „dezideratul oricărei naţiuni este bunăstarea”, iar o creștere a populației care nu este dublată de creșterea nivelului de trai nu este deloc un lucru îmbucurător.
GreatNews: În iunie 2009, în cadrul unei conferințe organizate de Subcomisia pentru Populaţie şi Dezvoltare în colaborare cu Fondul ONU pentru Populaţie şi Ministerul Afacerilor Externe, s-a discutat și despre necesitatea unei „Strategii Naţionale privind Populaţia şi Dezvoltarea: necesitate, obiective, direcţii de acţiune, actori”. În momentul de față, are România o strategie menită să stopeze scăderea demografică?
Ion Rotaru: În ceea ce priveşte momentul 2009, pentru că eram deja membru al Subcomisiei senatoriale a cărei preşedinţie am preluat-o în 2013, aş dori să precizez că am luat decizia de a ne implica în această acţiune tocmai pentru ca, folosindu-ne de vizibilitatea de care se bucura deja evenimentul, să tragem un semnal de alarmă privind viitorul demografic al României.
Pentru că, aici trebuie să precizez, acea conferinţă găzduită de Senat, la care faceţi referire, a fost, de fapt, Reuniunea de aniversare a 35 de ani de la Conferinţa Mondială privind Populaţia (Bucureşti, 1974), eveniment care rămâne, chiar şi acum, după 40 de ani, un reper în plan internaţional, unul dintre motive fiind acela că a reuşit stabilirea conexiunilor între politicile privind populaţia şi cele privind dezvoltarea.
Un alt aspect pe care l-am avut, de asemenea, în vedere, la momentul 2009, a fost să facem mai bine cunoscută disponibilitatea Subcomisiei pentru dialog şi colaborare cu guvernul, cu mediul academic, cu societatea civilă, cu partenerii internaţionali: Fondul ONU pentru Populaţie, dar şi PNUD,UNICEF, OMS etc.
Revenind la întrebarea dvs., în ciuda faptului că România nu are în prezent o strategie menită stopeze scăderea demografică, nu ar fi corect să spunem că România a ignorat întru totul această provocare.
Ceea ce doresc să subliniez însă, este faptul că, aşa cum ne-a învăţat chiar anul 1974, ar trebui să ne ferim să simplificăm lucrurile. Dezideratul oricărei naţiuni este bunăstarea şi meritul principal al acestui binom populaţie-dezvoltare la care mă refeream mai devreme este acela că ne obligă ca, atunci când urmărim acest deziderat, să nu ne limităm în a aborda populaţia din perspectiva scăderii sau creşterii demografice. Dezvoltarea unei ţări se bazează, în fapt, pe capitalul uman şi aici vorbim deja despre cetăţeni educaţi, ale căror activităţi sunt generatoare de bunăstare pentru un stat care le oferă, la rândul său, servicii de sănătate şi sociale, educaţie pe tot parcursul vieţii, formare profesională etc.
De ce nu a fost conturată o strategie până acum, în condițiile în care România a înregistrat o scădere continuă în ultimii 25 de ani?
Cum vă spuneam, subcomisia senatorială a tras semnalul de alarmă şi în 2009, şi ulterior, chiar cu obstinaţie aş putea spune, pentru că în anii următori am organizat mai multe dezbateri pe teme de populaţie şi dezvoltare, la care s-au alăturat subcomisiei noastre nu numai colegii membri ai comisiilor permanente şi ai ministerelor de resort (Sănătate, Muncă, Educaţie), ci şi cele mai importante instituţii şi personalităţi din demografia, sociologia şi statistica românească.
Am participat la aceste reuniuni şi, de fiecare dată, fără excepţie, a existat un consens deplin în ceea ce priveşte necesitatea adoptării, dacă nu a unei strategii naţionale privind populaţia şi dezvoltarea, atunci, neapărat, a unor măsuri intersectoriale care să rezolve probleme cu impact major asupra populaţiei şi dezvoltării precum: stimularea natalităţii; asistenţa medicală şi servicii de îngrijire pentru gravide, mame şi copii; consecinţele îmbătrânirii populaţiei; migraţia pentru muncă; situaţia copiilor rămaşi singuri acasă; situaţia persoanelor defavorizate; exodul cadrelor medicale; educaţia pentru sănătate etc.
Nu ştiu dacă eu sunt cel mai în măsură să vă răspund la întrebarea de ce nu există o strategie. Este adevărat că în decursul celor 25 de ani de când a fost pusă pe agenda publică această problemă, s-a tot oscilat, în funcţie de conjunctura politică şi economică, între necesitatea de a avea o strategie şi opţiunea adoptării unor politici intersectoriale care să răspundă problemelor la care m-am referit anterior.
Probabil că, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi poartă, nu vreau să spun „o vină” – pentru că mi se pare un cuvânt care demobilizează şi nu vreau acest lucru, dar o responsabilitate sigur…
Ce soluții credeți că ar trebui să adopte Guvernul României pentru a stopa scăderea demografică?
Din păcate, în problematica atât de complexă a scăderii demografice, care înseamnă şi spor natural negativ şi migraţie şi rata mortalităţii, nu cred că poate formula cineva, de unul singur, soluţii viabile.
De altfel, impresia mea este că nici alte state din Europa nu au găsit soluţiile potrivite, atât timp cât singurele ţări care se pot lăuda cu progrese în acest sens sunt Franţa şi Irlanda. Cineva ar putea spune: atunci, să facem şi noi ce a făcut Franţa.
Pentru asta ar trebui, în primul rând, să fim Franţa, adică să ne permitem, ca stat, să cheltuim şi noi aproximativ 25 de miliarde de euro pe an pentru alocaţii, concedii parentale, deduceri de taxe etc.
Pe de altă parte, iarăşi simplificând foarte mult lucrurile, ar trebui să fim şi noi francezi. Din păcate, criza financiară din 2008 a venit peste noi după o complicată perioadă de tranziţie politică şi economică pe care ne-am asumat-o după 1989, an în care, să nu uităm, a fost liberalizat avortul. Toate acestea au reprezentat provocări majore pe care le-am depăşit cu costurile aferente: scăderea bruscă şi dramatică a ratei natalităţii începând cu 1991- tendinţă care continuă şi astăzi; emigraţia forţei de muncă tinere şi, în mare parte, specializate; şomaj; probleme cu sistemele de sănătate; cu sistemele de educaţie; apariţia unor categorii de populaţie defavorizată etc.
Deci, fără să exclud ideea de a învăţa din experienţa altor state, rămân la ideea de a găsi pentru România soluţii româneşti, atât timp cât scăderea demografică este rezultatul unui cumul de factori politici, economici, sociali specifici.
În al doilea rând, după ce identificăm nevoile, trebuie să modelăm soluţiile în funcţiile de resursele pe care avem certitudinea că le putem aloca pe termen lung, pentru că populaţia şi dezvoltarea nu acceptă termene scurte. (Acesta ar fi aspectul care m-ar determina să înclin balanţa în favoarea unei strategii naţionale care să aibă un orizont de acţiune mai îndepărtat decât strategiile naţionale existente sau politicile adoptate de un guvern sau altul).
Şi, în al treilea rând, nu trebuie să omitem, încă de la început, fie că vorbim despre politici, fie despre o strategie, că este necesar să evităm suprapunerile şi că avem nevoie de flexibilitate, adică de posibilitatea de a restabili şi remodela priorităţile pe măsura rezultatelor obţinute într-o direcţie de acţiune sau alta, fără să afectăm fundaţia sau să şubrezim construcţia.
Revenind la Franţa, cred că este foarte bine să preluăm acele elemente care ni se potrivesc din experienţa altor ţări.
În acest sens, aş vrea să vă spun că, într-un studiu recent, referindu-se la natalitatea stabilă dar dinamică a anului 2015, specialiştii francezi afirmau că, dincolo de importanţa incontestabilă a sprijinului oferit de stat sub formă de bani sau servicii familiilor cu copii, există încă două elemente care contribuie sensibil egal la acest rezultat. Unul dintre acestea este stabilitatea politicilor de susţinere a familiilor cu copii, stabilitate care a dat naştere, în timp, sentimentului de încredere că statul nu va renunţa la ele la primul semn de dezechilibru economic. Ca dovadă, criza din 2013 nu a influenţat sensibil aceste politici, nu a redus semnificativ nici banii alocaţi, nici serviciile, iar natalitatea a urmat acelaşi trend ascendent.
Celălalt element este tendinţa copiilor de a reproduce modelul familial al părinţilor lor. Un copil care creşte într-o familie numeroasă îşi va dori să întemeieze, la rândul său, o familie numeroasă.
Credeți că statul român ar trebui să adopte mai multe măsuri care să susțină natalitatea și familiile cu copii?
Da, sigur că da. Natalitatea trebuie susţinută dar, aşa cum vă spuneam, nu cu orice preţ şi nici nu trebuie să ne aşteptăm să ne fie mai bine dacă susţinem natalitatea şi nimic altceva. Nu putem să ne mândrim cu faptul că deţinem recordul european la rata mortalităţii materne, la rata mortalităţii infantile – dublă faţă de media UE, la numărul de naşteri la adolescentele sub 15 ani şi la numărul de mame minore (în jur de 8.500 pe an). Mai avem de lucru în ceea ce priveşte calitatea şi accesibilitatea serviciilor medicale pentru gravide, mame şi nou-născuţi, mai avem de lucru şi cu serviciile de planning familial care să ajute o familie să decidă momentul venirii pe lume a unui copil, astfel încât acesta să nu ajungă după naştere în sistemul instituţionalizat, sunt multe de făcut în ceea ce priveşte locurile în creşe şi grădiniţe şi lista este lungă.
Este nevoie de mai multe măsuri și/sau servicii sociale care să le permită româncelor să împace mai bine viața de familie cu viața profesională?
Cu siguranţă, sunt multe de făcut în acest sens.
Un aspect căruia ar trebui, în opinia mea, să îi dăm importanţa cuvenită ar fi regândirea şi adaptarea acestor servicii sociale la comportamentul şi la nevoile tinerei generaţii. Pentru că, este evident pentru noi toţi, tinerii din 2015 nu gândesc aşa cum gândeau părinţii lor, tinerii din 1990. Aceasta ar fi o condiţie necesară pentru ca aceste servicii să aibă ca efect creşterea natalităţii şi în plus, reducerea vârstei la care femeile aleg să devină mame.
Ca să mă fac mai bine înţeles: de exemplu, statisticile arată că, în Franţa, femeile nu renunţă la viaţa profesională la naşterea primul copil, ci abia după al doilea sau chiar al treilea. În Germania, situaţia este cu totul alta, societatea consideră că o femeie care apelează la serviciile de îngrijire a copilului oferite de stat nu este o mamă bună, aşa că femeile renunţă la serviciu şi rămân alături de copil. Din această cauză amână cât mai mult momentul sau chiar renunţă la ideea de a deveni mame.
De ce câştigă Franţa? Pentru că în Franţa la o politică familială prin care statul garantează ajutorul financiar şi oferă servicii pentru îngrijirea copilului, se adaugă această supleţe a normelor sociale. Astfel, spre deosebire de femeile din Germania, marea majoritate a femeilor franceze aleg, fără nici o constrângere morală, să îşi urmeze cariera după ce nasc primul copil.
Ar fi, deci, important de analizat ce alegere face acum majoritatea tinerelor din România – se supune normelor sociale care la noi funcţionează, în cele mai frecvente cazuri, pe modelul german, sau se desprinde de acest concept şi nu mai asociază aducerea pe lume a unui copil cu încheierea dezvoltării profesionale? Care este tendinţa pentru următorii ani? Un astfel de studiu ar putea indica ce categorii de servicii sociale ar trebui preponderent implementate în viitor.
Recent Comments