Un șanț care înghite destine. Valea în care statul ”sapă” viitorul copiilor

Andreea-Denisa Diaconescu ar trebui să meargă la grădiniță, însă aceasta s-a închis din cauza scăderii numărului de copii din sat. Cea mai apropiată grădiniță se află la trei kilometri distanță, dar Primăria Ivănești nu asigură transportul preșcolarilor. Foto: Diana Zaharia

În penultima casă din Valea Oanei, la numărul 139, acolo unde ulița începe să coboare de pe dealul pe care e răsfirat satul vasluian, locuiește Elena Diaconescu. E unul dintre cei 321 de locuitori ai satului, ridicat pe o colină pe ale cărei pante oamenii cultivă bostani, porumb și floarea-soarelui. Când am ajuns aici, în septembrie 2015, în loc de pălării galbene cât mingile de fotbal m-au întâmpinat rânduri de semne de întrebare triste, cu măciulii cafenii cât pumnul, fără semințe. Seceta a distrus aproape toată cultura de floarea-soarelui, uscată toată de parcă o vrajă rea s-ar fi abătut asupra ei.

Împrejmuită cu un gard alb-albastru, casa familiei Diaconescu este o locuință scundă, cu două camere, în care trăiesc părinții și cele patru fiice. Părinții lucrează la o a treia cameră, însă deocamdată nu au terminat-o. 
Andreea-Denisa, fiica cea mai mică, are trei ani și jumătate și pe 14 septembrie ar trebui să meargă la grădiniță. Dar grădinița din sat nu mai există – s-a închis în septembrie 2014, fiindcă erau prea puțini copii.

„Cum te cheamă? Ia zi: Andreea-Denisa”, o îndeamnă mama să se prezinte. Îmbrăcată într-o bluză cu un iepuraș desenat pe piept și cu părul prins sus în două codițe care îi stau ca două antene de extraterestru, Andreea se rușinează, nu zice nimic, iar pe chip i se așterne un zâmbet larg ce-i umflă pomeții. „Câți ani ai? Zi: trei ani jumate”, continuă mama. „Cum ești tu? Urâtă sau frumoasă?” „Frumoasă”, răspunde într-un final Andreea.

Elena mă invită să mă așez la masa din prispă și îmi oferă nuci culese din grădină. O femeie solidă de 36 de ani, cu obrajii lați arși de soare și mâini zdravene, le ia pe rând și, cu un cuțit, le scoate miezul crud din carapacea verde. Îmi spune că era bine când era grădiniță, că avea unde să le ducă pe fete. „Ar trebui să fie grădiniță…”

Spre deosebire de surorile ei mai mari, Andreea nu a mers deloc la grădiniță fiindcă Inspectoratul Școlar Județean Vaslui a decis s-o închidă exact când ar fi trebuit ea s-o înceapă. În Valea Oanei rămăseseră numai șapte copii până-n șase ani și, potrivit Legii Educației Naționale, numărul minim pentru a alcătui o grupă este de 10. (Acest prag e menit să păstreze un echilibru între resursele alocate de stat și numărul de preșcolari dintr-o instituție, altfel, teoretic, s-ar putea ajunge la situații în care un profesor ar preda unui singur elev.) Grădinița din Valea Oanei funcționa din 1980, iar în ultimii 25 de ani numărul copiilor nu a scăzut niciodată sub 10.

În teorie, copiii ar putea merge la o altă grădiniță din comună. În practică, cea mai apropiată grădiniță este cea din satul Ursoaia, la trei kilometri distanță, iar Primăria comunei Ivănești – de care aparțin 14 sate – nu are decât un microbuz cu 16 locuri pe care îl folosește pentru deplasarea elevilor, la care au prioritate cei care au de parcurs distanțe mai lungi. Pentru preșcolari nu mai este loc, iar părinții din sat nu au mașini personale. Prinși între legi și aplicarea lor de către autoritățile locale, copiii din Valea Oanei suferă o încălcare a dreptului lor la educație timpurie – educație care, arată numeroase studii, este crucială pentru viitorul lor.

Celelalte fete ale Elenei au mers toate la grădiniță și au fost pregătite pentru școală. „Le-a prins bine la copii, au învățat poezii. Desenau, se jucau cu plastilină. Făceau bastonașe, liniuțe, cârliguțe, s-urile alea. Nu lipsea serbarea la Crăciun, la 8 martie, la sfârșitul anului. Sau toamna a zis doamna să aducem câte un porumb, câte un măr, câte o pară – le puneau pe o masă, ca să învețe ei fructele și legumele. Le făcea listă, cu tot ce trebuie să cumpărăm pentru un copil pe un an de zile: hârtie creponată, culori, acuarele, carioci, ascuțitori, cartonașe. Lucra cu doamna, făceau flori, făceau coșulețe lipite. Când ne chema la ședință, ne arăta munca copilului, era bine.”

Elena își amintește că atunci când Ancuța – fiica ei cea mare, care are acum 16 ani – a mers la grădiniță, în sat erau peste 20 de copii cu vârste de grădiniță. Numărul lor a tot scăzut în anii următori.

În momentul în care s-a închis grădinița, Elena s-a simțit legată de mâini și de picioare. Cu alte trei fete pe care trebuia să le pregătească pentru școală, nu putea să o ducă pe Andreea până în satul vecin. Dacă ar fi trimis-o în Ursoaia cu Ionela, fiica ei de-a VI-a, n-ar fi avut cine să o ia la ora 12 și să o aducă acasă.

„Noi cu gospodăria ne ocupăm, cu animalele, cu munca câmpului, cu asta ne ocupăm. Aș putea, dar e departe. E greu. Dar iarna? Sunt trei kilometri până la Ursoaia. Să meargă un copil de patru ani? Iarna trece și câte două zile până se deszăpezește”.

Pentru a circula cu microbuzul, sătenii din Valea Oanei trebuie să iasă la șosea. Drumurile din sat nu sunt asfaltate. Foto: Diana Zaharia

În sat nu există drumuri asfaltate, iar când plouă ulițele se transformă în mocirlă. Apoi, pentru a ajunge la Ursoaia, copiii trebuie să traverseze drumul național care face legătura între Vaslui și Bacău, intens circulat. Când plouă, Ionela se încalță cu cizme și își ia în ghiozdan încălțăminte de schimb. Pietrișul pus de primărie pe ulițe înainte de ultimele alegeri a fost luat de apă demult.

„Știți când face? Când vin alegerile”, spune Elena cu ciudă. „Acu’ trei – patru ani au pus. Atunci vin mașini, pun piatră, cară. După ce vin alegerile, nu mai vezi primar prin sat. Iarna e un singur tractor, un singur utilaj în comună. Cum să ajungă copiii la școală la șosea? Cum să ajungă, să zboare?”

Nici microbuzul pentru școlari nu e suficient, Elena crede că ar fi trebuit să existe măcar două. „Așa-s chinuiți. Și Ionela când vine știți cum e? Parcă e fiartă în oală ca o legumă.” Pentru că parcurge pe jos șase kilometri pe zi până la școală și înapoi, Ionela primește o bursă de 23 de lei pe lună. „Nici o pereche de teniși”, spune Elena.
 Din când în când, se oprește și tace, cu buzele strânse și ochii plini de lacrimi. Nu spune nimic, nu oftează, doar se uită în depărtare, într-un punct fix.

De fapt, microbuzul nici nu intră în sat. Vara ar fi dificil, iar iarna, când se înfundă drumurile, imposibil. Atunci e greu de mers chiar și pe jos pe ulițele satului, așa că de multe ori copiii de clasele V-VIII nu mai merg până la școală în Ursoaia.

Pentru copiii de la țară, transportul până la școală a fost și rămâne o povară. Când Ancuța, fata cea mare a Elenei, era în clasa a X-a și învăța după-amiaza la un liceu din Vaslui, de la 14:00 la 20:00, pierdea zilnic ultima oră deoarece ultimul autobuz spre sat pleca la 19:00. „Și în zilele următoare se ducea pe la alte clase și vorbea cu doamna: Doamna, ora cutare la ce clasă aveți ora? Și-o recuperat orele și-o avut și rezultate. A fost la un concurs de comunicări la Iași și a luat cea mai mare notă. Cu ce-am putut, cu bani împrumutați. Dar n-am descurajat-o niciodată.”

Elena este mândră de fiica ei: a terminat clasa a X-a cu 9,28 și a luat premiul II.
„Acuma, într-a XI-a, e de dimineață. Trebuie să plece de acasă la șase fără zece că are autobuz la 06:20. Mai este la 07:20, dar ajunge exact la opt și profesorul nu înțelege, îți pune absent. Ajunge la șapte în Vaslui, mai stă o oră și la opt începe. Ea la cinci jumate trebuie să se trezească în fiecare dimineață.”

Gazda nu este o opțiune pentru familia Diaconescu. Ar costa 300 de lei, la care s-ar adăuga banii pentru mâncare, mult peste posibilitățile familiei. Așa că plătesc numai transportul cu microbuzul – cu abonament, îi costă 260 de lei pe lună.

De Andreea, Elena a încercat să se mai ocupe, însă nu e la fel ca la grădiniță. „Fugi, că țipă porcul, ai prin grădină de lucrat. Mă gândesc că intră în clasa I și ea nu știe nimica.”

Doar 12 oameni din satul Valea Oanei au un loc de muncă. Ceilalți supraviețuiesc din cultivarea pământului și din creșterea animalelor. Din cei 321 de locuitori din sat, 38 beneficiază de ajutor social, adică peste 10% din populație. Foto: Diana Zaharia

Nici Elena și nici soțul ei nu au un loc de muncă. Familia trăiește din ajutorul social, din alocațiile fetelor și din alocațiile complementare pentru familii sărace. În total, 936 de lei lunar.

Cu excepția magazinului și a școlii primare, în sat nu sunt locuri de muncă. „Aici la noi, mai ales în județul Vaslui, e sărăcia pământului”, spune Elena. Puținii săteni angajați lucrează în Ivănești, în centrul de comună, sau în Vaslui. Elena face un calcul rapid: două femei lucrează la Vaslui la compania Safir, producătoare de carne de pui, o femeie vinde la magazinul din sat, un băiat lucrează la Drumuri și Poduri, doi, la primărie, două femei sunt învățătoare și alți patru săteni sunt vânzători în Ivănești. „12 persoane care au servici.”

Datele Agenției Județene pentru Plăți și Inspecție Socială Vaslui arată că, din 321 de locuitori, 38 beneficiază de ajutor social, adică peste 10% din populație. La nivelul întregului județ, în august 2015 rata șomajului era de peste 10%.

Dincolo de ajutorul social, familia Diaconescu supraviețuiește din agricultură și din creșterea animalelor. Însă 2015 a fost foarte prost. Din cauza secetei nici măcar legumele din grădină nu s-au făcut. Fântâna a secat și abia au avut apă pentru spălat și gătit. Nici porumbul nu a crescut: „Nimic, nimic. Câte o glugă. E jale. N-o plouat deloc în mai. E foarte greu, când vedem la televizor că parlamentarii își măresc salariile și țăranul… Stăm la țară și anul ăsta am cumpărat pătrunjel. Am cumpărat ardei, roșii, ca să avem cu ce face zarzavatul. Și cică țăranul are. Țăranul e cel mai necăjit și cel mai chinuit”.

Deoarece nu au pământul lor, Elena și soțul ei au luat în arendă un teren și îi dau proprietarului 20% din producție: „Am avut într-un loc 25 de ari de grâu și a ieșit 12 saci de grâu. Am dus la moară și-am făcut făină ca să facem pâine ca să nu cumpărăm. Ca să avem cu ce trăi. Dintr-aceia 12 saci nu-mi ajunge până la anul”. Toate muncile câmpului presupun cheltuieli: bani pentru arat, semănat, discuit, prășit. Când soții nu au bani pentru discuit, folosesc boruna. Trasă de cal, boruna e un fel de greblă care răvășește pământul. Nu e la fel de eficientă ca discul, dar este unealta lor și nu trebuie să dea nimănui bani ca să o folosească: „Discuitul e cu bani. E două milioane jumate hectarul”.

Soții Diaconescu țin și două vaci. În primăvară, au vândut un vițel de-un an de zile, de 250 de kilograme. L-au dat cu 900 de lei. Elenei i se pare puțin. Acum cinci ani au vândut un vițel cu 1.800 de lei, au mai împrumutat și au strâns 3.000 de lei pentru o fântână. „Înainte, aduceam apă cu bidoanele din mijlocul satului. Am strâns bani cu greu. Atunci erau mai scumpe animalele, erau plătite. Acum s-o ieftinit toate, un purcel îi ieftin, vițelul îi ieftin. Noi cu asta trăim, asta ne era nouă baza”.

Unii dintre vecinii Elenei au plecat la muncă în străinătate, în Anglia, Austria, Italia sau Germania. Câțiva au fost păcăliți și abia au avut bani să se întoarcă acasă: „N-au avut nici bani de-o pâine”. Soțul Elenei s-a gândit să plece, dar i-a fost teamă. Ca să aibă bani de plecare ar trebui să vândă ceva – calul sau o vacă – iar riscul e prea mare.

Totuși, ar fi bine dacă soțul ar avea serviciu, spune Elena. „Ca să am cu ce mă descurca, nu ca să mă chinui de pe o zi pe alta.” Pe de altă parte, chiar și salariile la oraș sunt atât de mici încât jumătate din bani s-ar duce pe navetă. „Îți dă șase milioane cel mult în Vaslui. E trei milioane naveta pe lună, îți trebuie pachet. Pleci de-acasă numai ca să plătești naveta și să mănânci. Ce faci tu cu șase milioane, care trei le dai pe navetă? Dar nici în Vaslui nu-ți găsești. Sunt oameni din oraș și nu au. S-o închis fabrici în Vaslui. Cam așa se întâmplă. Așa e viața de zi cu zi.”

Un tânăr pășește pe pământul uscat din Valea Oanei. Vara trecută, culturile multor localnici au avut de suferit din cauza secetei. Foto: Diana Zaharia

Cheltuirea defectuoasă a banilor publici de către Primăria Ivănești a fost evidențiată de un raport al Curții de Conturi Vaslui. Prezentat la sfârșitul lui ianuarie 2016 de Adevărul, raportul arată nereguli grave în perioada 2014-2015: tone de combustibil pentru mașini fără justificare (în valoare de 57.000 de lei), lucrări contractate fără respectarea legislaţiei în vigoare, la preţuri supraevaluate, și plăţi făcute pentru lucrări neefectuate.

În plus, mașinile primăriei au fost alimentate și în zile nelucrătoare, din stațiuni de pe litoral, astfel că foile de parcurs controlate de Curtea de Conturi prezintă situații imposibile: în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră s-au efectuat curse de către acelaşi şofer atât cu duba Ford Transit, cât şi cu Dacia Logan, chiar pe acelaşi traseu; într-un alt caz, toate cele trei maşini ale primăriei au efectuat în aceeaşi zi, cu acelaşi şofer şi în acelaşi interval de timp, curse Vaslui – Ivăneşti (tur-retur).

În toamnă, am încercat să obțin de la primărie explicații pentru situația copiilor din Valea Oanei, dar fără succes. Timp de două luni, am schimbat e-mailuri și am vorbit în repetate rânduri la telefon cu secretarul primăriei, Ovidiu Cozma, care m-a asigurat de fiecare dată că întrebările pe care le-am adresat instituției conduse de Vasile Novac (PSD) vor primi răspuns.

Două dintre ele erau mai importante: „De ce microbuzul nu asigură și transportul preșcolarilor și al elevilor din satul Valea Oanei la grădinița și la școala gimnazială din satul Ursoaia?” și „De ce Primăria Ivănești nu achiziționează încă un microbuz?”.

Inițial, mi s-a spus că adresa de e-mail la care am trimis solicitarea de presă nu este corectă (deși era cea afișată pe site-ul instituției) și mi s-a oferit altă adresă (care nu apărea pe site). În următoarele săptămâni, Cozma mi-a spus că solicitarea este în lucru și că urmează să primesc răspuns în câteva zile. După ce au trecut cele 30 de zile în care instituția era obligată de lege să răspundă, am contactat din nou primăria, iar după câteva zile am primit un nou e-mail:

„Buna ziua ! Avand in vedere existenta unei grave erori tehnice, va rugam sa retransmiteti solicitarea de presa in vederea comunicarii datelor. cu respect, Primaria Ivanesti”.

Am trimis-o a treia oară, însă nici de această dată instituția nu a răspuns.

Din cauza lipsei de oportunități de pe piața muncii, tot mai mulți tineri din Valea Oanei pleacă la muncă în străinătate. Oamenii spun că numai vara trecută au plecat cinci-șase tineri. Foto: Diana Zaharia

Mihaela Pruteanu are 34 de ani, este învățătoare la școala primară din Valea Oanei și mama unui băiețel de patru ani care ar trebui să meargă la grădiniță. „Bineînțeles că mi-aș fi dorit să fie grădiniță. La grădiniță ar fi fost alături de cei de-o vârstă cu el, ar fi învățat lucruri adecvate. Se simte lipsa. Eu încerc să-l învăț acasă, dar educatoarea e mai eficientă. E acasă, nu e în grupul de copii, nu e în acel mediu în care el învață acele lucruri știind că le aplică și la școală.”

Fiindcă ea preia educația copiilor, înțelege poate cel mai bine importanța grădiniței: „Sunt lucruri elementare care se învață la grădiniță. Când vine la clasa pregătitoare elevul trebuie să știe deja să asculte, să facă ce i se cere, nu trebuie să vorbească oricând, să mănânce oricând. Ei știau culorile, să-și scrie prenumele, cifrele să le numere de la 0 la 10, măcar crescător. Acum, ca învățătoare trebuie să pornesc de la zero cumva, plus că trebuie să-i obișnuiesc. Mi-a spus o mămică că [fiul ei] a început să plângă dimineața că el nu vine la școală. Or, dacă era grădiniță, el era obișnuit deja. Cei din clasa pregătitoare au uitat că trebuie să se trezească dimineața. Iar la anul cei care vor intra n-au fost deloc la grădiniță”.

Pruteanu numește grădinița „primul pas spre educație”. „Cei care vin direct în școală e ca și cum ar sări un șanț, e un gol în viața lor. Și la țară părinții muncesc mult și nu-i pot ajuta la teme. Copiii noștri suferă, chiar dacă inconștient, pentru că nu au grădiniță. La grădiniță chiar prin joc învață. Jocul ăsta este util.”

Închiderea grădiniței e un semn nefast și pentru școala primară din sat. Copiii învață în regim simultan cu două clase, fiindcă sunt prea puțini. O clasă e alcătuită din trei elevi de clasa 0, șapte de clasa I și doi de clasa a III-a. În cealaltă, sunt trei de a II-a și opt de a IV-a.
În total sunt 23 de elevi în școală, dar cei de-a VI-a pleacă și sunt prea puțini care să-i urmeze. În curând, e posibil să nu se mai poată alcătui clase cu minim 12 elevi, cum impune legea. Așa că și școala riscă să se închidă în viitor.

Ca în multe alte sate din România, oamenii din Valea Oanei trăiesc fără canalizare, asfalt, rețea de apă sau de gaze. WC-ul de tip „groapă înconjurată de scânduri” al barului din sat se află chiar în mijlocul drumului, vizavi de mese, într-o intersecție a două ulițe.
 Stau la una dintre mese, iar Gheorghița Lungu, barmaniță și vânzătoare la magazinul din sat, îmi spune că în ultimii ani foarte mulți tineri din sat au plecat să muncească în străinătate. Mai demult, când se uita la televizor și vedea că din alte sate au plecat mulți, în Valea Oanei încă nu ajunsese valul plecării.

„La noi abia acu’ câțiva ani o început să plece mai mulți din sat”, spune Gheorghița. „Ei erau tot aici pe loc, se mai descurcau. Dar vara asta parcă a rămas satu’ fără tineret. Eu dacă eram aici printre ei, simt lipsa lor. Aici era ieșirea lor, la un suc, la o înghețată. Vara asta au plecat vreo cinci-șase.”

Fiica ei are 20 de ani și muncește în Anglia în agricultură. La început a cules zmeură, apoi a trecut la sortare și ambalare de fructe. „A făcut 12 clase, a luat BAC-ul cu 9 și ceva și nu știe încotro s-o ieie. Fac facultate și unde merg?” Băiatul a terminat clasa a XII-a și a plecat imediat în Austria, fără să mai dea BAC-ul, convins că „nu reușește nimic cu școala”. A muncit două luni și jumătate într-o pădure, la plantat. Acum, tânărul de 19 ani vrea să plece în Anglia ca să lucreze în construcții.

„Normal, ei au vrut să-și găsească aici în Vaslui. Au depus CV-uri prin Vaslui, da’ n-o fost rost. Toți cer experiență. Păi de unde s-o capete? O depus și pe la magazine, la confecții. Eu am tras cât am putut să facă 12 clase. Școală au făcut în Vaslui. Navetă, gazdă, ne-am chinuit un pic.”

Vaslui este unul dintre județele care au înregistrat cele mai mari scăderi de populație între ultimele două recensăminte, deși, comparat cu alte județe mai îmbătrânite, grupa de vârstă 0 – 14 ani continuă să fie semnificativă. Datele de la recensământ au venit și cu o explicație: „Ceea ce este surprinzător este faptul că în aceste judeţe [Vaslui, Suceava, Bacău, Botoșani, Neamț – n.r], ponderea populaţiei de 65 ani şi peste nu este inferioară celei pe ţară, ci ponderea grupei de vârstă 25 – 64 ani este inferioară valorii naţionale de 55,7%, ceea ce întăreşte ipoteza că aceste judeţe reprezintă bazine importante pentru migraţia externă”.

Grădinița din Valea Oanei s-a închis în 2014 fiindcă în sat erau prea puțini copii. Dacă scăderea se menține, școala primară ar putea avea aceeași soartă. Foto: Diana Zaharia

Pe 15 septembrie la ora opt dimineața, un preot tânăr îmbrăcat în negru intră într-una dintre cele două săli de clasă din școala primară din Valea Oanei. După câteva minute, iese alături de cantor, cu odăjdiile aurii atârnându-i de pe umeri. Bărbatul se oprește în holul mic al școlii, cu fața spre răsărit, și deschide o carte bisericească. Preotul și cantorul cântă, se roagă pentru învățători, copii și părinți, rostesc Tatăl nostru și citesc pilda semănătorului din Evanghelia după Matei.

În stânga lor stau vreo 20 de copii gătiți pentru prima zi de școală. Fetele strălucesc în uniformele lor albastre cu picățele și gulere albe din dantelă, cu coronițe și fundițe albe în păr, ciorapi albi și pantofiori roz. Alături, băieții sunt îmbrăcați în costume negre cu cravate micuțe la gât. În partea dreaptă a holului luminos, învățătoarele stau alături de vreo 10 părinți care au venit să îi conducă pe cei mici în prima lor zi de școală din 2015.

La sfârșit, Pruteanu spune că parcă în acest an deschiderea a fost mai frumoasă ca oricând.
 Predica se termină, părinții pleacă, elevii și învățătoarele intră în cele două clase.

Vizavi de ele, într-un colț, o ușă rămâne închisă. În spatele ușii încuiate, sala în care a funcționat grădinița rămâne pustie, cu scăunele, numărători, desene, creioane și picturi pe care s-a așezat praful. Pe ușa grădiniței, un Mickey Mouse zâmbitor din plastic ține în brațe un panou cu un mesaj scurt, care însă nu-și mai găsește destinatarul: „Please, come in”.