Un localnic își adapă calul în canalul cu apă dulce de la marginea satului. În Letea, oamenii găsesc mult mai ușor apă pentru animale decât pentru ei. Foto: Andreea Dogar
Mă dau jos din Pasager și merg înapoi câteva sute de metri de-a lungul brațului Sulina, până la punctul de trecere. Fac un pas mare și cobor într-o lotcă din lemn neagră, căreia i-a fost atașat un motor. Barcagiul cere câte un leu de la fiecare călător pe care îl trece Dunărea. Traversez alături de alți trei-patru oameni, așezați cu toții pe lespezi înguste. De partea cealaltă a brațului așteaptă parcată o mașinuță pătrățoasă, ca un mini-microbuz cu trei rânduri de banchete îmbrăcate într-un soi de prelată militară.
Mă așez pe bancheta din spatele șoferului. În stânga mea stă o bătrână cu pielea încrețită, cu ochelari groși și un batic negru tras peste căciulă. La picioare are o sacoșă de rafie, iar de geam și-a sprijinit bastonul. Pe locurile de lângă șofer stau doi călugări care par gemeni: sunt blonzi amândoi și au părul umflat, lung și despletit, și bărbi stufoase. Suntem șapte călători în mașinuță.
O căruță trasă de doi cai se deplasează pe un drum din Letea, într-o zi senină de octombrie. Drumurile din sat sunt o combinație de nisip și pământ: când plouă mult, apa băltește zile în șir. Foto: Andreea Dogar
Din Letea până în Sulina drumul costă 13 lei. „Hai, că azi te umpli de bani!”, îi strigă un om șoferului. Pornim. Bătrâna se închină și șoptește un „Doamne-ajută”. Mașinuța ne zdruncină pe drumul din pietriș plin de gropi și bălți, mărginit de un canal cu apă verzuie și lanuri maronii de stuf. E trecut de șase seara, am plecat din București de aproape 12 ore, am mers cu microbuzul, cu Pasagerul, cu lotca, iar acum din nou cu microbuzul, și încă nu am ajuns la destinație, în Letea.
Ajungem în Cardon, un sat care mai are doar 15 locuitori și câteva case prăpădite acoperite cu stuf, vopsite în alb și verde. Șoferul oprește în fața unei case și îi întinde un pachet cu pâine unui bărbat care așteaptă la marginea drumului. „De la bar?”, întreabă omul smochinit, cu o țigară aprinsă în colțul gurii. „De la bar”, răspunde șoferul și demarează. Înaintăm acum pe un drum de pământ, cu iarbă pe mijloc. În stânga, apusul colorează în roz tot cerul. Soarele, tăiat fix pe mijloc de un nor lunguieț, seamănă cu un Saturn apărut cine știe cum pe aceste meleaguri. Bătrâna coboară în C.A.Rosetti și se închină din nou: „A dat Dumnezeu și am ajuns”. Spre Sfiștofca, drumul din pământ se transformă într-unul din nisip și intrăm în pădure. Mestecenii albi cresc direct din dune, vaci și cai pasc liberi.
În Letea ajungem după o oră de când am plecat din Sulina. Un localnic se oferă să mă ajute cu bagajele și să mă conducă la gazda mea. Singură nu aș fi nimerit: stâlpii de iluminat sunt atât de rari, încât porțiuni întregi din sat sunt cufundate în beznă. În timp ce înaintăm pe ulițele de nisip, tânărul ghid îmi spune că locuitorii din Letea sunt „uitați de lume”. „Dar, avem plajă la ușă.”
Potrivit tradiției, casele din Letea sunt construite din stuf, lemn și lut, sunt vopsite în alb și albastru deschis, și au acoperișuri din stuf. Însă puține dintre ele se află într-o stare atât de bună precum cea din imagine. Foto: Andreea Dogar
Pentru vizitatorul în trecere, Letea poate părea un mic paradis. După prima zi în care m-am plimbat pe ulițele sale înnisipate am înțeles că Letea este diferit de oricare alt sat pe care l-am văzut vreodată. Casele tradiționale construite din stuf, lemn și lut, vopsite în albastru deschis sau în verde, au acoperișuri din stuf, iar în vârf poartă o pasăre sculptată din lemn care se scufundă după pește – simbolul Letei. Într-o curte am văzut o mulțime de bucăți de pește atârnate pe o sârmă, puse la uscat de o gospodină care se pregătea pentru iarnă. Stâlpii de iluminat susțin cuiburi mari de berze, iar un canal străjuit de sălcii pletoase separă satul de o întindere uriașă de stuf.
În centru, chiar în fața barului înjghebat din stuf și tablă, ulițele largi se intersectează și formează o mică pajiște, în locul unde se termină nisipul și începe iarba. Ca și în curtea școlii, iarba este roșie – sătenii spun că din cauza sării și a oxidului de fier din sol. Din unele locuri, la orizont nu se vede nimic: niciun deal, niciun copac, doar o câmpie nesfârșită care îți dă un sentiment straniu de nemărginire și de pustietate. Noaptea, se aud urletele șacalilor.
O gospodină din Letea își face provizii de pește uscat pentru iarnă. Foto: Andreea Dogar
Dar micul paradis poartă semnele ruinei la tot pasul. Localnicii spun că, în trecut, biserica ortodoxă, o construcție albă și impunătoare, se afla chiar în mijlocul satului. Acum, a rămas la margine, fiindcă multe dintre casele de dincolo de biserică nu mai există. Drumul care merge din centru la biserică este plin de case părăsite fără geamuri, cu găuri în acoperișurile vechi. Unele nu mai au nici pereți, au rămas doar niște schelete din lemn. Altele au vopsite pe fațade numere de telefon, scrise cu cifre mari, așteptând vreun cumpărător iluzoriu.
Cu 348 de locuitori la recensământul din 2011, Letea este cel mai populat sat din comuna tulceană C.A. Rosetti, care are în total 910 locuitori. Dar, de la recensământul din 2002, Letea a pierdut 14% din populație. Dintre cele 200 de gospodării din sat, 76 sunt nelocuite, majoritatea fiind moșteniri cu succesiuni nedezbătute notarial.
„S-a distrus tot, ferme piscicole, IAS-uri, recoltarea stufului”, mi-a spus un tânăr pescar pe care l-am întâlnit pe uliță. „Lângă Periprava erau amenajări piscicole, ferme cu animale, crescătorii de pește. Se făcea și agricultură: porumb, orz, grâu. Erau combine. Toate s-au dus la fier vechi după Revoluție. Au rămas doar zidurile și temeliile. Eu văd că s-ar dezvolta aici zona doar din punct de vedere turistic. Că altfel nu mai întorci înapoi ferma cu vaca de pe timpul lui Ceaușescu.”
Din unele case părăsite din Letea nu a mai rămas aproape nimic. Foto: Andreea Dogar
Nu mai există nici Poștă – o dată pe săptămână vine un poștaș să distribuie pensii, facturi, dar nu preia nimic, așa că sătenii trebuie să meargă în C.A. Rosetti ca să plătească o factură. Până acum câțiva ani nu exista nici drumul din pietriș care leagă Letea de Sulina – căruia oamenii îi spun „șosea”. Înainte, în Letea ajungeai numai pe apă – dar iarna canalele îngheață, iar primăvara sunt blocate de plauri.
Izolați, fără locuri de muncă – sunt doar câteva, la școală, la primărie, la poliție –, oamenii au părăsit satul și s-au mutat la oraș, în București, Tulcea, Constanța, sau au plecat în străinătate.
La școala primară din Letea, învățătorul Paul Sârbu verifică temele unor elevi din clasele mai mici, în timp ce doi elevi mai mari rezolvă exerciții la tablă. Elevii din clasele 0-IV învață cu toții într-o singură clasă, în același timp. Foto: Andreea Dogar
Elevii din clasă se ridică toți în picioare și încep să cânte La mulți ani. Doar un băiețel blond din ultima bancă de pe rândul din mijloc rămâne așezat. Zâmbește, cu mâinile încrucișate pe bancă, unde are o cutie plină cu dulciuri pe care le va împărți colegilor. E ziua lui, împlinește nouă ani. Când colegii termină de cântat, învățătorul îi spune să împartă bomboanele la pauză. „Du-te la tablă și scrie exercițiile alea cu litere romane”, îi spune apoi învățătorul unui elev, care pare cel mai mare. Băiatul se ridică și se duce la tabla din stânga. Pe perete, deasupra celor două table, sunt lipite desene în creion cu peisaje din Delta Dunării: bărci, păduri inundate, stufărișuri, copaci singuratici și multă apă. Învățătorul merge mai departe printre bănci: „La clasa a II-a am avut scăderi”. O altă elevă se duce la tabla din dreapta, ia o bucată de cretă și începe să rezolve o scădere: 827 – 67. Între timp, doi prichindei se duc la catedră, ca învățătorul să le verifice temele.
Așa se desfășoară lecțiile la școala primară din Letea. De când sunt puțini copii, învățătorul, Paul Sârbu, își ține orele în regim simultan, adică le predă tuturor claselor în același timp. Spune că s-a obișnuit să predea așa: „Mintea omului se obișnuiește. Ca la șah, când joci simultane. Care învață, învață”.
Școala nu are apă potabilă, canalizare, gaze, WC-uri decente, internet sau bibliotecă. Acum, abia mai are elevi.
În anul școlar 2015-2016, numărul lor a atins un minim istoric, îmi spune Sârbu în cancelarie. Cu părul cărunt, rar și puțin zburlit, Sârbu are o figură tristă, obosită. În timp ce povestește, ține mâinile împreunate și-și rotește degetele mari unul în jurul celuilalt. „E un moment critic, e cel mai scăzut nivel dintotdeauna.” În școală sunt doar 11 elevi, toți într-o clasă – de la pici de clasa 0, la copii de-a IV-a. În anii anteriori, erau destui elevi pentru două clase în regim simultan. De la 25, în 2009, au scăzut treptat la 18, în 2013, când s-a organizat o singură clasă. De atunci, numărul tot scade.
Tulcea e județul cu cea mai mare scădere demografică din țară în perioada 2002-2011 –17%. Rata natalității în 2014 a fost de 7,7 născuți vii la mia de locuitori, față de 8,3 media națională. Natalitatea scăzută se reflectă și în reducerea numărului de copii înscriși la școală. Dacă în 1992-1993 numărul elevilor din învățământul primar și cel gimnazial era de aproximativ 32.500, în 2014-2015 a fost în jur de 18.900. Cu 42% mai puțini. La nivel național, numărul elevilor a scăzut de la circa 2.730.000 în 1990-1991, la puțin peste 1.730.000 în 2014-2015.
O încăpere din școala primară din Letea, care nu mai este folosită ca sală de clasă din cauza scăderii numărului de copii, încă păstrează cabinele de vot de la ultimele alegeri. Foto: Andreea Dogar
Legislația în vigoare prevede că, în școlile unde numărul de elevi este scăzut, se pot organiza clase în regim simultan, în care învață elevi din generații diferite. Însă Metodologia de organizare a claselor din învăţământul preuniversitar în regim simultan prevede că „indiferent de numărul total de elevi din unitatea de învăţământ sau din structură, nu se admite organizarea, în regim simultan, a unei singure formaţiuni de studiu pentru toţi elevii din învăţământul primar”. Nu se poate organiza o clasă în care să învețe împreună toți elevii din clasele 0-IV.
Această prevedere legală recunoaște că, în clasele mici, elevii au nevoie de mai multă atenție din partea cadrelor didactice, iar formarea unei clase cu cinci niveluri de studiu le-ar dilua acestora capacitatea de a oferi instruirea și susținerea de care au nevoie copiii. Totuși, în zonele izolate din România continuă să funcționeze – ilegal – astfel de clase simultane.
Într-un răspuns solicitat Inspectoratului Școlar Județean Tulcea, instituția arată că „funcționarea în regim simultan a claselor 0-IV se desfășoară în trei localități din județ, din care două sunt localități izolate din Delta Dunării. Organizarea regimului simultan este justificată de numărul foarte scăzut de copii școlarizați la nivel de localitate și de imposibilitatea asigurării transportului elevilor în vederea comasării claselor paralele la nivelul unității administrativ-teritoriale din Delta Dunării”.
Calitatea educației pe care o primesc elevii din C.A. Rosetti – școală unde învață, de regulă, și copiii care termină clasa a IV-a în Letea – se oglindește în rezultatele la Evaluarea Națională. În 2015, dintre cei opt elevi de clasa a VIII-a care au terminat nivelul gimnazial, doar doi au luat note de trecere la testul național. Cea mai mare notă a fost 6,75.
Prinși între organizarea unei clase unice ilegale în care toți elevii învață împreună și un eventual transport până în C.A.Rosetti pe un drum neasfaltat, plin de gropi, în fiecare dimineață, autoritățile eșuează să găsească o soluție pentru copiii din Letea.
Printr-un ochi de geam de la școala primară din Letea se zărește un câmp acoperit de iarbă roșiatică, tipică pentru satul Letea. Foto: Andreea Dogar
Sârbu are 59 de ani și predă aici din 1977. El ține toate orele, inclusiv engleza – doar pentru ora de sport vine un profesor din C.A. Rosetti. De obicei, cadrele didactice preferă să plece din Deltă. Fiica lui Sârbu a predat și ea în sat, dar s-a mutat la Constanța. Fiul lui e directorul școlii gimnaziale din C.A. Rosetti, centrul de comună, însă se gândește și el să plece. Un alt învățător pensionar care preda plătit cu ora a plecat la Sulina. „Cam vin și pleacă”, îmi spune. „Eu am reușit să mă adaptez la izolare. Unii au fobie de izolare, se îmbolnăvesc nervos. Au fost și din sat, au fost și veniți, dar au plecat repede. Eu am scris și d-asta am rezistat la izolare. Am avut o preocupare interioară, mentală.”
Așezat la biroul ticsit de cărți și hârtii, Sârbu pune o bucată muzicală clasică de pe YouTube. Își aduce mereu stickul de internet de acasă. „Până la urmă o să rămână numai caii sălbatici”, îmi spune. „O să dispară oamenii. La Rosetti anul trecut au murit 20 de bătrâni și s-au născut patru copii. Cam peste tot, în toată această comună cu cinci sate, cam asta e statistica. Cam cinci se nasc și 20 de bătrâni mor. Dacă se păstrează în acest ritm, în vreo 20-25 de ani o să rămână numai ținutul cailor sălbatici.”
Sârbu crede că autoritățile ar trebui să ia mai multe măsuri ca satele să nu se pustiască. Cea mai mare nemulțumire a sa este că întreaga comună nu are o rețea de apă potabilă. Or, în Letea nici apa din fântâni nu e bună de băut. Foarte puțini săteni au apă bună în fântâni, cei mai mulți scot din ele numai apă galbenă, sărată și sălcie, care conține niveluri ridicate de nitriți și nitrați. Apa mării se infiltrează în pânza freatică și, în plus, pânza freatică e doar la doi-trei metri adâncime, așa că e infiltrată și de mizeria de la grajdurile și closetele oamenilor. Au săpat la adâncimi mai mari, dar tot nu au dat de apă bună.
Sursele de apă de băut sunt cele patru fântâni publice din sat – două dintre ele, numite „la Mocanu”, sunt aproape de pădure și sunt considerate cele mai bune. „Acolo e cea mai bună apă. Acolo sunt nisipuri care filtrează apa.”
Vara, dacă nu plouă, și fântânile au apă puțină. „Trebuie să aștepți să vină apa. Vin alții cu bidoane, cu căruțe, iau toată apa și trebuie să aștepți.” I s-a întâmplat să aștepte și o oră ca să aibă cu ce să-și umple gălețile.
La școală, copiii nu au unde să se spele pe mâini după ce merg la closetele din curte. Au tot fost tentative de a introduce apă în școală, dar au eșuat. Acum câțiva ani, când o parte din clădire a fost reabilitată cu fonduri de la Banca Mondială, s-au construit și două bazine de la care s-au tras țevi până la două chiuvete montate în clădire, dar bazinele au rămas goale.
Casă părăsită din Letea. Din cele 200 de gospodării din sat, 76 sunt nelocuite. Foto: Andreea Dogar
În primăvara lui 2015, asociația Salvați Dunărea și Delta a forat în curte un puț de patru metri, a dat de apă și a montat un hidrofor. Apoi, a anunțat că intenționează să strângă bani pentru niște filtre care să facă apa potabilă, dar analizele de laborator au arătat că filtrele n-ar face față. Timp de câteva luni, asociația a trimis apă plată la sticle de 0,5 litri. La chiuvete, a curs apă o vreme, dar prea murdară, a fost folosită numai la spălat pe jos. Peste vară, puțul a secat.
Sârbu îmi arată sala în care învață școlarii și cea în care funcționează grădinița. Ambele au în colț câte un godin, o sobă mică dintr-un butoi din tablă. Și părinții elevilor de astăzi s-au încălzit tot la godine. La un moment dat au fost înlocuite cu sobe de teracotă, dar se încălzeau prea greu: dacă se făcea focul în ele dimineața, clasele se încălzeau abia la prânz, când elevii plecau acasă. A fost în plan și o centrală, dar n-avea rost doar pentru două, trei săli.
Învățătorul încă mai speră la niște investiții în școală, deși aici, în Deltă, banii au fost mereu o problemă: „Cu finanțarea per elev a fost problemă mare de când s-a votat”. Fiecare școală primește bani pentru funcționare și salarii în funcție de numărul de elevi. Pentru școlile cu puțini elevi, banii sunt adesea insuficienți. „Au fost luni întregi când nu luam salariile.”
Într-o după-amiază senină de octombrie, învățătorul Paul Sârbu taie lemne alături de oamenii din sat. Lemnele tăiate vor încălzi școala peste iarnă. Clădirea nu are centrală, iar clasele sunt încălzite cu niște sobe din tablă. Foto: Andreea Dogar
Elevii de gimnaziu din Letea fac naveta la C. A. Rosetti, centrul de comună, cu microbuzul. Distanța nu e foarte mare, ajung în 15 minute. Însă cei din Periprava, alt sat din comună, parcurg câte 24 km dus și întors, adică 40 de minute într-un singur sens. Dar cum nu e drum deloc, deseori microbuzul rămâne împotmolit în nisip și mocirlă. „Au fost zile când nu s-a mai făcut școală, că nu mai putea trece microbuzul”, spune Sârbu. Oamenii au făcut poze cu microbuzul blocat în noroaie, le-au trimis la Inspectoratul Școlar Tulcea și au cerut un microbuz 4X4. Inspectoratul a trimis pozele mai departe la Ministerul Educației. Când îl întreb ce răspuns au primit, Sârbu dă din umeri și râde amar: „Ne-au promis…”.
Pentru copiii din comună care vor să își continue studiile după clasa a VIII-a, cel mai apropiat liceu este în Sulina. Acolo, elevii stau în internat sau la gazdă. Însă nu toți părinții își permit să-și țină copiii la școală la oraș. Puțini ajung să studieze și după liceu, la o postliceală sau la facultate.
Satul Letea are un potențial turistic enorm, însă lipsa apei potabile și a drumurilor bune blochează dezvoltarea turistică. Foto: Andreea Dogar
În Letea nu există nici canalizare și nici asfalt. Primăvara, când plouă mult și se topesc zăpezile, apa băltește zile în șir pe mijlocul ulițelor. Grădinile sunt inundate și toate culturile sunt distruse. Apa dispare, spun localnicii, numai când „se usucă de la soare”. Când satul e inundat, drumul la vreo fântână care nu e „înecată” devine o aventură.
„Se ajungea foarte greu la această fântână din marginea satului pentru că erau bălți multe”, își amintește Sârbu de o astfel de pățanie. „Trebuie să mergem sinuos, stânga-dreapta. Și nefiind atent, m-am împotmolit în mocirlă. Era ca nisipurile mișcătoare. În situația asta creierul funcționa mai rapid, căuta o soluție, și am luat căldările, le-am sprijinit și am reușit să scot cizmele. Iar mutam căldările, iar scoteam cizmele.” Codiță, cățelul lui care îl însoțește peste tot, a renunțat să mai meargă după el. „El bea apă din baltă, nu mai trebuie să-și riște viața ca să bea apă de la fântână.”
Ca să ajungă la fântâni, trebuia să treacă și de gardul cu sârmă ghimpată care delimitează fundul grădinilor din sat. „Eu întotdeauna trec în genunchi pe sub gardul ăla. Cam așa ajungem noi la apă, târându-ne în genunchi pe sub gardul de sârmă ghimpată.”
Acolo, a dat peste doi tineri: „Erau băieți de clasa a VIII-a, cu o șaretă în care aveau niște bidoane de plastic să-și ia apă, și un cal care era murdar pe picioare de mocirlă, până la burtă. Băieții mi-au spus că s-au împotmolit cu calul în mocirlă și abia au reușit să iasă. Deci cam așa se bea aici apă”.
Sârbu își amintește că, în urmă cu mai mulți ani, a început un proiect prin care satele Letea și C. A. Rosetti urmau să fie racordate la o rețea de apă potabilă, trasă de la Sfiștofca. Dar când s-a ajuns cu rețeaua la intrarea în Letea, proiectul a fost sistat. Din 2004, proiectul nu a mai primit fonduri de la Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului. „La noi nu toate proiectele sunt duse până la capăt”, spune el. „Cel puțin aici, toate se opresc.”
Într-un răspuns oficial, primăria C. A. Rosetti a explicat de ce satul a rămas fără apă. În 2009 a comandat un studiu de fezabilitate pentru reactualizarea proiectului, dar nu a fost eligibil pentru Măsura 322 din Programul Național de Dezvoltare Rurală – „Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătățirea serviciilor de bază pentru economia și populația rurală și punerea în valoare a moștenirii rurale” – pentru proiectele de infrastructură, unul dintre criterii este o populație de peste 2.000 de locuitori. Instituția a menționat că a depus o cerere de finanațare și în cadrul Programului Operațional pentru Pescuit 2007 – 2013, însă proiectul nu a obținut un punctaj suficient. „Intenționăm să depunem cereri de finanțare în continuare, pe măsura apariției a noi programe de finanțare.”
Sârbu vede apa ca o prioritate în lupta împotriva depopulării. „S-ar putea face multe lucruri: un abator, o brutărie, pensiuni, chiar hoteluri.” Acum, sursa de existență sunt subvențiile pentru animale și pământ. Localnicii ar putea porni mici afaceri, dar e nevoie de apă. Acum, în sat nu există decât o pensiune, iar proprietarii acesteia au și ei probleme cu apa, care este plină de rugină și murdărește toate instalațiile sanitare. „Omul nu poate să-și facă stație de epurare particulară.”
„Apa e cel mai important lucru și cel mai dureros. După ce că suntem și puțini, și fără apă, nici nu avem dreptul să avem apă pentru că suntem prea puțini. Probabil trebuie să dispărem.”
Acum, în sat nu există decât o singură pensiune turistică, iar proprietarii acesteia au și ei probleme cu apa, care este plină de rugină și murdărește toate instalațiile sanitare din camere, de la dușuri și robinete la chiuvete și vase de toaletă.
O cruce din lemn înfiptă în pământ lângă fântâna de la marginea satului poartă numele lui Ion Mocanu, cel care a construit prima fântână din ciment din acel loc. Foto: Andreea Dogar
Fântânile lui Mocanu sunt pe un dâmb de nisip, într-un mic țarc de sârmă ghimpată. Sunt joase, din tuburi din ciment, acoperite de capace ruginite, grele, care scârțâie prelung când le deschid. La vreo doi metri adâncime, lucește apa – apa bună de băut. Fântânile nu au un scripete, o roată sau o cumpănă, oamenii folosesc un par cu un cârlig în vârf ca să scufunde gălețile. Deasupra fântânii din stânga se înalță o cruce mică, cu numele „Mocanu Ion” sculptat în lemn.
Toma Ciobărceanu, un bătrân de 80 de ani, cărunt și cu ochi albaștri, stă la ultima casă din sat, spre Pădurea Letea. Omul vorbește însuflețit și are culoare în obraji. Dar nu mai e în putere și nu are nici căruță sau cai, așa că fostul pescar îi roagă pe alții să îi aducă și lui apă de la Mocanu. „Mai este oameni care are o șaretă, eu n-am nimica”, îmi spune. „Dau și eu un bidon, două, și-mi aduce și mie. Îi dau un pahar de vin sau un pahar de rachiu.”
Are fântână și în curte, dar apa e galbenă și sălcie. „Fântâna din curte e pentru animale, pentru spălat. Nu-i prea plăcută de băut. La nevoie, bei. Când nu este apa asta și se termină și noaptea te scoli și te arde, mai bei.”
Omul mă întreabă dacă vreau să o gust, să văd cum e. Mă gândesc să încerc, dar până la urmă, de teamă, refuz.
Când vine vorba de apă bună de băut, fostul pescar Toma Ciobărceanu dă din mâini neputincios. Apa din fântâna lui este galbenă și sălcie, așa că se roagă de tinerii din Letea care au căruță să îi aducă și lui câte un bidon cu apă potabilă. Foto: Andreea Dogar
Cu ani în urmă, peste drum a locuit Ion Mocanu, cel al cărui nume îl poartă fântânile din nisipurile de la marginea satului. Acum, casa lui e părăsită. Acoperișul din stuf se prelinge pe scheletul de lemn, iar clădirea stă să cadă.
Ciobărceanu îmi explică de ce îi poartă fântânile numele. Ion Mocanu a făcut prima fântână „modernă”, înainte de Revoluție. Înainte, fântanile se făceau doar din scânduri sau patru stâlpi de lemn cu pereți de stuf între ei, ca să nu cadă nisipul înăuntru. Mocanu a făcut un cofraj, a turnat ciment, iar apoi a pus o cruce lângă fântână cu numele lui, ca să știe toată lumea că el a făcut-o.
După Revoluție, oamenii din sat s-au gândit să mai facă acolo încă o fântână, fiindcă apa era prea puțină și nu ajungea pentru toți. Oamenii au fost iar nevoiți să se descurce pe cont propriu. Un băiat din sat le-a spus celorlalți că a văzut un tub mare din ciment undeva înspre Dunăre, pe la un fost heleșteu dezafectat. Sătenii l-au adus și au făcut a doua fântână.
Oamenii din Letea au învățat să supraviețuiască fără ajutor: „E fântână făcută de noi, de popor”, spune Ciobărceanu. „Statul nu a făcut nimic aici, doar să ia.”
Recent Comments