În ultimii 25 de ani, din cauza sporului natural negativ și a emigrației masive, populația României a scăzut cu 3,4 milioane de locuitori. La 1 ianuarie 2015, populația rezidentă din România a fost de 19,8 milioane.
Datele Institutului Național de Statistică arată că, în perioada 1990-2013, aproape 480.000 de români au emigrat definitiv. Acestora li se adaugă cei care au plecat fără să-și fi schimbat adresa din buletin.
Un rol important în scăderea populației îl are sporul natural negativ. Ultimul an în care România a avut spor natural pozitiv a fost 1991. Apoi, rata natalității a scăzut constant și cea a mortalității a rămas aproximativ aceeași, așa că populația a scăzut natural cu peste 900.000 de oameni.
Estimările Diviziei de Populație a ONU, publicate la sfârșitul lunii iulie 2015, aruncă o privire în viitor: până în 2050, dacă tendințele actuale se mențin, România va pierde 4,3 milioane de locuitori, ajungând la o populație de 15,2 milioane.
Îmbătrânirea populației este un fenomen strâns legat de scăderea demografică. În viitor, generații tinere tot mai reduse vor trebui să susțină generații vârstnice tot mai numeroase, ceea ce ar putea aduce sistemele de pensii și de sănătate – deja fragile – în pragul colapsului.
Situația demografică a României nu este un secret pentru clasa politică. Totuși, până în prezent, nu există o strategie sau măsuri eficiente care să atenueze efectele negative apărute din cauza declinului populației.
Cauzele depopulării sunt numeroase: de la schimbările culturale care au dus la emanciparea femeilor (educație universitară mai îndelungată, amânarea momentului întemeierii unei familii și un număr mai redus de copii), la cauze istorice, precum anularea după Revoluție a Decretului nr. 770 din 1966, care interzisese avortul în România. Dincolo de acestea, sunt cauzele socio-economice: sărăcia, corupția, instabilitatea politică și economică, toate motive ale emigrației masive a tinerilor, care au plecat și continuă să plece în străinătate în căutarea unei vieți mai bune.
În cadrul unui interviu oferit GreatNews, sociologul și profesorul universitar Marian Preda a explicat în detaliu care sunt cauzele depopulării României și a oferit câteva posibile soluții pe care clasa politică le-ar putea implementa pentru a atenua fenomenul depopulării.
Marian Preda este fost decan al Facultății de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității din București (până 2015), iar în prezent este președintele Senatului Universității din București.
GreatNews: La ora actuală, și vestul Europei cunoaște un declin al populației, nu doar estul continentului, care traversează o perioadă mai dificilă de tranziție. Este scăderea demogragfică o problemă europeană?
Marian Preda: Familia tradițională era familia rurală cu mai multe generații. Chiar și în urbanul mic sau în periferia urbanului mare, [modelul era – n.r.] familia cu mai multe generații, care avea un anumit tip de activitate, de obicei activitate agricolă, economie de subzistență. Și atunci copiii erau o resursă, în sensul că până la părăsirea familiei, fiecare dintre copii putea să producă ceva, încă de la cei foarte mici, de 5-6 ani, care aveau responsabilități mai ușoare, păzeau păsările sau făceau diverse lucruri de genul acesta.
De aceea, ei erau într-o măsură mică o povară, o sursă de cheltuieli pentru familie, și într-o măsură mai mare o resursă – forță de muncă pentru gospodăria rurală. Sigur că presupuneau și anumite cheltuieli în sensul nevoii de a le împărți ceva pământ, dar în sine nu era o problemă să ai un număr [mare – n.r.] de copii. În același timp, copiii din familia tradițională erau o resursă foarte importantă culturală, adică erau cei care trebuia să aibă grijă mai târziu de părinți, cel puțin unii dintre ei, cei care perpetuau obiceiurile, practicile comunității. Erau o resursă necesară, dar nesigură. De exemplu, un cuplu rural trebuia să fie sigur că va avea copii care să îi îngrijească la bătrânețe, pentru că nu existau pensii, nu existau responsabilități ale statului sau ale altcuiva pentru persoanele în vârstă, care nu mai puteau să lucreze. Și atunci copiii erau o soluție, un sprijin.
De asemenea, progresele medicinei erau destul de reduse și atunci în secolele XVIII-XIX, chiar în secolul XX în prima sa parte, mortalitatea era foarte mare în rândul copiilor. De aceea, pentru ca un cuplu să fie sigur că va avea moștenitori care să le supraviețuiască și care să-i îngrijească – și atenție, că nu e vorba doar de îngrijire în timpul vieții, e vorba și de tot ce însemna ceremoniile de după, înmormântare, pomeni și alte ritualuri care țineau de niște îndatoriri sine qua non pentru o persoană și pentru o familie din acea perioadă – aveau mai mulți copii. Mulți copii însemnau riscuri mai mici.
Societatea post-industrială, în special de după cel de-al Doilea Război Mondial, presupunea familie nucleară. Familiile mutate din rural în urban erau dintr-o dată familii cu părinți și copii, deci o generație de adulți și una de copii. Familiile nucleare erau dependente de veniturile capului de familie, așa-numitul „bread winner”, iar copiii, imediat ce ajungeau la vârsta activă, părăseau familia. În aceste condiții, copilul era o sursă de cheltuieli până la vârsta la care putea să lucreze, presupunea consum și cheltuieli pentru familie, și nu mai aducea avantajele pe care le aducea copilul din familia tradițională. Era nevoie de bani pentru haine, pentru școală, pentru toate celelalte. Și, în schimb, dintr-o perspectivă economic-utilitaristă, părinții care investeau în copil nu mai primeau mai nimic în schimb. De asemenea, riscul îmbolnăvirii și morții pentru copii a scăzut odată cu progresele în medicină. Deci o familie nu mai risca să piardă copii și să rămână vulnerabilă la bătrânețe sau după moarte (să nu aibă cine să respecte tradiția religioasă).
De aceea, modelul de familie s-a schimbat. Sigur, cu o anumită inerție. Tranziția a început cam la 10 ani după cel de-al Doilea Război Mondial.
[După cel de-al Doilea Război Mondial se înregistrează – n.r.] o creștere de natalitate. Pentru că pe perioada războiului se amână anumite sarcini. În perioadele de război bărbații sunt plecați, în general cuplurile evită nașterile. Dar după lucrurile se liniștesc și după fiecare război important s-au înregistrat în statistici creșteri de natalitate. Există un baby boom și după cel de-al Doilea Război Mondial.
Însă după aceea, după aproximativ o decadă, în ultima parte a anilor ‘50, înregistrăm o saturație a familiilor, o scădere a numărului de nou-născuți, și deja în anii ’60 o scădere și mai clară a numărului de copii. De ce? Pentru că numărul de cupluri care lucrau era mult mai mare. Se schimbă rolul femeii.
Deci, pe de o parte, familia urbană dependentă de veniturile – inițial ale soțului, după care ale părinților – nu mai avea interes să nască mulți copii. Și se trece de la modelul „câți o da Dumnezeu” la modelul „doi copii pe familie”, care erau considerați în general suficienți pentru a acoperi nevoile clasice pentru un cuplu, adică cineva care să fie educat, să fie socializat, să fie bine educat. Se schimbă criteriile familiilor. Nu mai vor să aibă doar pe cineva care să reproducă familiile, își propun să aibă copii care să le depășească nivelul de trai, nivelul de educație. Și după aceea, care într-o anumită măsură să aibă grijă la bătrânețe de cei doi, fără responsabilități foarte mari ca înainte deoarece apar mai pregnant asigurările de pensii, asigurările de sănătate.
În plus, mai ales în anii de după al Doilea Război Mondial, apare o creștere mare a procentului de femei care lucrau. Încă din perioada războiului femeile fuseseră implicate într-o anumită măsură în industrie, pentru a înlocui bărbații care lipseau, și după relansarea economică de după război au fost și mai multe femei prinse în activități salariale. De asemenea, odată intrate în sistemul de educație – liceu și mai ales facultate – amânarea unor momente precum căsătoria și nașterea a dus la argumente în plus din partea femeilor, de data aceasta pentru reducerea numărului de copii și pentru amânarea primei nașteri. Deci femeile s-au concentrat mai mult pe carieră, pe studii, pe locuri de muncă, și mai puțin pe rolul de mamă care era foarte important în familia tradițională.
Toate acestea cumulate au condus la noul model. Sigur, se mai adaugă și alți factori, de exemplu aglomerarea anumitor zone, raritatea locuințelor, dificultățile pentru unele familii în a se extinde, în a-și cumpără o locuință foarte mare, dar sunt factori secundari. Cei mai importanți [au fost – n.r.] industrializarea, urbanizarea, schimbarea tipului de familie, schimbarea situației copilului în familie, schimbarea rolului femeii. Toate acestea au condus la un fenomen caracteristic tuturor țărilor democratice, plus țările comuniste în care industrializarea a fost foarte rapidă, accesul femeilor în mediul universitar, la educație, a crescut dintr-o dată, accesul femeilor în piața forței de muncă a fost foarte mare, și atunci procesele acestea au făcut ca și în țările cu nivel de trai mai scăzut din fostul bloc comunist femeile să intre rapid în modelul de familie modernă și de mamă modernă.
Faptul că numărul de copii scăzuse foarte tare în România în anii ‘60 a condus la deciziile aberante ale lui Ceaușescu din 1967 de natalitate forțată, la politicile demografice agresive de interzicere a avortului și de stimulare a unui număr mai mare de copii prin tot felul de stimulente, gen titluri de mamă eroină.
Aș vrea să înțelegem asta ca o particularitate a României între fostele țări comuniste pentru că Polonia, de exemplu, cu componenta ei religioasă puternică, cu catolicismul foarte puternic, nu avusese o rată foarte mare a avorturilor, și atunci în mod natural a păstrat o politică anti-avort, dar cu modalități pe care le găseau familiile chiar și în acel sistem de evitare a unui număr exagerat de mare de copii. Iar în celelalte țări comuniste șefii statului n-au fost atât de obsedați de numărul populației și de creșterea rapidă a populației și atunci au lăsat portițele pe care le aveau și românii până în 1967 pentru un anumit tip de control al nașterii.
Asta a făcut ca în 1989 România să înregistreze aproape un milion de avorturi, o cifră uriașă, cam 3,1 avorturi la un născut viu (în primul an de după Revoluție, când avortul a redevenit legal). Și de aici toate celelalte consecințe, inclusiv numărul mare de copii instituționalizați, care a ținut și de copiii nedoriți care se nășteau în familii.
Numărul de copii care s-au născut în intervalul ‘67 – ‘89, fără să fie doriți de familie – dacă am lua 1965-66 ca ani de referință – ar fi de peste 100.000 de copii nedoriți pe an. De fapt, cam 120-130.000 de copii nedoriți pe an. În primul an, în ‘67, s-au născut cu 250.000 de copii în plus. Dar dacă ținem seama de toată perioada, până în ‘89, sunt niște milioane de copii nedoriți acolo. Chiar dacă pe 95% familiile i-au ținut în familie, chiar dacă erau pentru unii o gură în plus de hrănit, a existat o minoritate a mamelor și a familiilor care pur și simplu n-au putut să se descurce cu ei.
Imaginați-vă că din 100-150.000 de copii nedoriți pe an, 5% înseamnă 5.000-6.000-7.000. Dacă înmulțim cu 18 ani, cât stă un copil în instituții în grija statului, asta înseamnă cam 90.000 de copii, exact câți erau în instituții în preajma anului 1989 și au cam continuat să fie și după aceea în instituții sau ulterior la asistenți maternali sau în ONG-uri. Deci fenomenul acesta al copiilor abandonați, în mare parte a fost datorat policilor agresive pro-nataliste ale guvernului comunist.
Reportajele realizate în anii ’90 de John Upton într-un orfelinat din România au făcut încojurul lumii.
Ajungând la România și la problemele care ar putea apărea în viitor din cauza disproporției dintre persoanele tinere, active, și cele vârstice, de peste 65 de ani – credeți că ar fi oportună aplicarea unor măsuri inspirate din modelul francez pentru a-i încuraja pe tineri să își întemeieze familii și să aibă copii?
Nu e doar Franța. În Europa avem Norvegia, care nu e în Uniunea Europeană, dar e țară europeană, care are un spor natural pozitiv. O să găsiți cifre rezonabile la Islanda. Și există diferențe foarte mari în general între nord și sud. Sudul Europei, țări precum Italia sau Spania, se comportă foarte similar cu estul Europei. Italia și Spania, ani de zile au avut 1,1 rata totală a fertilității, adică 1,1 copii născuți în medie de o femeie. Media Europei e pe la 1,5. Țările nordice au aproape toate peste 1,7 (România are 1,3 – n.r., Franța – 2,1).
În Norvegia, situația economică este stabilă pe termen foarte lung, rezervele de petrol fac ca Norvegia să n-aibă probleme economice pe termen mediu sau lung. Și atunci populația sigur că nu percepe riscuri mari și ia decizia de a mai face încă un copil. Pe de-o parte avem aceste state, pe de altă parte avem țări precum SUA, în care avem și o natalitate destul de bună, care asigură reproducerea naturală a populației, plus imigrația, care mai adaugă și ea. Deci mai sunt țări dezvoltate care au o rată totală a fertilității mare.
Diferențe sunt între aceste țări și țări din Africa. Uitați-vă la cifrele pentru Nigeria. Nigeria, la fiecare generație își dublează populația. Nigeria va ajunge în aproximativ 100 de ani la populație mult mai mare decât a Europei. De fapt, mult mai devreme, la sfârșitul secolului. Toată Africa acum numără un miliard de locuitori și va ajunge spre sfârșitul secolului la două miliarde.
Deci există unele regiuni ale globului, unele sărace, în care rata totală a fertilității este foarte mare. [Funcționează încă – n.r.] modelul tradițional, nici controlul nașterilor nu e suficient de bun. Dar în linii mari, sigur că populația este cu mult în urmă. Sunt și alți factori. În Africa, o bună parte dintre africani ori este musulmană, ori de religie creștină – catolici, protestanți, [iar aceste religii – n.r.] au o anumită politică și în privința nașterilor. Nu încurajează avortul, chiar dacă nu-l interzic întotdeauna. Atunci și factorul religios mai are o anumită importanță. În orice caz, în lumea musulmană, natalitatea este încurjată destul de puternic.
Dacă ne uităm la țările dezvoltate, dar care au menținere a populației, eventual o creștere a populației prin imigrație, constatăm că țări precum Franța au în primul rând o politică de sprijin consistent a mamei și a copiilor: sunt stimulente foarte bune pentru mame, inclusiv pentru cele care își cresc singure copii. Copiii care se nasc în afara unui cuplu formal – ori într-un cuplu consensual, ori născuți de mame singure – reprezintă un trend în Europa Occidentală și în Europa de Nord într-o și mai mare măsură. Și la noi crește procentul lor, dar fenomenul nu e chiar atât de mare. Franța recompensează mamele care au copii, familiile care au copii, toate lucrurile acestea contează.
În Norvegia e foarte importantă stabilitatea economică. Sunt sigur că și în România, dacă se va ieși, și pe măsură ce se va ieși din criza economică, și situația politică, economică, va fi stabilă, și oamenii vor avea certitudini pe termen mediu și lung și vor spune… știți că sunt întrebări din acestea care se pun în sondaje: „Cum credeți că va fi viața dumneavoastră peste un an, peste 5 ani?”… și dacă procentul celor tineri care spun că viața lor va fi mai bună, procentul celor tineri care au un loc de muncă, procentul celor tineri care au o locuință a lor, procentul celor tineri care nu trăiesc în condiții de sărăcie, dacă toate acestea vor fi OK, vom avea o creștere a numărului de copii.
Eu sunt sigur că România are potențial pentru asta. Dar toate aceste elemente de context care influențează decizia privind nașterea copilului ar trebui să meargă într-o anumită direcție, adică să avem stabilitate economică și politică precum Norvegia, să avem politici de recompensare și de încurajare a nașterilor – nu de interzicere a avorturilor – precum Franța, și în general să fie stimulată familia, familia tânără. Să avem instituții adecvate, și cu costuri rezonabile, mai ales în mediile care în care femeile sunt active, în care familiile tinere sunt active: cămine pentru copii, grădinițe mai multe și cu program prelungit, instituții care să permită mamei să revină mai repede în piața forței de muncă sau la studii, acolo unde dorește să stea pe perioadă din ce în ce mai lungă. Dacă lucrurile astea se vor întâmpla putem, cred, să revenim destul de rapid la un scenariu – destul de rapid înseamă în 5,6,7 ani – la o situație în care familiile decid să facă mai degrabă doi copii decât unul sau niciunul. Modelul să fie din nou al familiei cu 2 copii, și asta să echilibreze cumva situația demografică. Dar inerția e mare.
La asta se adaugă migrația externă. Avem din ce în ce mai mulți copii români născuți în Spania, în Italia, de mame românce – cei pe care îi prind ei în statistici, pentru că mamele nu au cetățenie din țările respective. Dar ei la rândul lor, având cetățenie spaniolă, o să se declare spanioli, și următoarele mame care fac copii o să-i declare doar spanioli.
Credeți că în viitor va exista o evoluție pozitivă din acest punct de vedere și că nu vor mai mai pleca atât de mulți oameni din țară?
Depinde de ce v-am spus, de situația economică a României în ansamblu și de politicile sociale destinate tinerilor. Deocamdată, România este o țară centrată pe persoane vârstnice. Dezbaterea publică se referă aproape exclusiv la pensii, la persoanele în vârstă. Funcțiile de conducere în administrație sunt în bună parte deținute de persoane aflate în preajma pensionării și mai nimeni nu vorbește despre tineri. Rata de sărăcie la copii și tineri în România e de 4 ori mai mare decât la persoanele de 60 de ani și peste. De 4 ori. Deci România nu e o țară centrată pe copii și pe tineri. Sunt foarte multe persoane în vârstă care au pensii mici, dar pensiile lor nu sunt mai mici decât veniturile unor tineri care lucrează pentru asta.
Sunt foarte mulți cu pensii mai mari decât salariul unui debutant, unui tânăr debutant care trebuie să meargă în fiecare zi la muncă și care nu a avut timp să acumuleze diverse … bunuri din dotarea gospodăriei, și așa mai departe. Statul nu face mai nimic pentru tineri. Mai nimic. În afară de ce obțin ei prin propriile forțe din economia de piață, nu face mai nimic. Finanțarea pe student în învățământul superior, de vreo 4 ani scade an de an. Banii dați în educație scad, numărul de locuri de muncă apărute pentru tineri e foarte mic. Au fost formați într-un învățământ preuniversitar care are legătură în mică măsură cu piața muncii, și nu-i ajută să-și găsească ușor un loc de muncă. Adică sunt formați în diferite profesii teoretice în loc să fie formați în meserii foarte practice, care sunt căutate pe piața muncii, pentru construcții de exemplu, pentru diverse servicii.
Domnul Vasile Ghețău, directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române, spunea într-un interviu că politicienii români nu au făcut mare lucru pentru a găsi o soluție la problema scăderii demografice, că nu a existat o strategie sau o gândire în perspectivă.
Nimic. Luați miniștrii Muncii de după ‘89 și o să vedeți: au fost miniștri ai Muncii care ori nu aveau nicio legătură cu domeniul, ori dacă aveau legătură cu domeniul, deciziile lor au fost influențate de faptul că ei înșiși erau aproape de vârsta de pensionare și erau interesați de pensii. Sau cei apropiați lor. Și atunci interesul lor a fost pentru pensii.
Parlamentul a avut grijă de pensii pentru parlamentari. Nimeni nu spune: Haideți să facem ceva, să creăm un program pentru tineri, un program de stimulare a lansării unor companii proprii, un program de stimulare a angajării tinerilor. Sunt mai puține programe pentru tineri sau mai puțin eficiente, oricum, decât erau înainte de ’89. În condițiile astea, de ce ar face tinerii copii?
N-au locuințe, programul de locuințe sociale e un dezastru, e un fiasco. Numai cei cu venituri medii sau ridicate au avut bani, deci cei care oricum lucrau ei și familiile lor, au avut bani pentru cofinanțarea și cumpărarea locuințelor prin ANL. Sunt o mulțime de locuințe construite prin ANL care nu erau date celor care nu aveau un loc de muncă. Locuințe sociale propriu-zise, care să fie date de primării pe criterii sociale, familiilor cu probleme, cu copii în situații de risc, tinerilor proaspăt căsătoriți – sunt foarte puține.
Sunt foarte multe zone în care există un șomaj enorm la tineri. Vă dau ca exemplu doar mediul rural, dar sunt și alte zone unde șomajul la tineri este foarte mare: orașe monoindustriale. Tinerii aceia ar putea să vină în București și să lucreze. Dar nimeni nu creează un program, de exemplu, de sprijin al lor sau al firmelor care îi angajează pentru a putea deveni navetiști. Sau pentru a-și găsi ceva locuințe în București, subvenționate, care să le facă suportabilă viața cu un salariu foarte mic. Cum să stea cineva? Tinerii care vin în București, chiar dacă își găsesc un loc de muncă, dacă nu au locuință sau dacă nu au sprijin din partea părinților, a familiei de origine, nu pot să rămână în București după facultate. Pentru că numai chiria pentru o cameră ajunge la nivelul salariului minim pe economie și nu mai rămân bani pentru altceva.
Nu există politici sociale eficiente pentru tineri și asta și pentru că tinerii nu au fost interesanți pentru guvernanți. Vârstnicii sunt mai mulți, sunt potențiali votanți, mai ușor de cumpărat, voturile lor acoperă cam 40% din voturile exprimate la fiecare scrutin, în timp ce tinerii sunt în procent mult mai mic.
Pentru vârstnici trebuie să fie gratuitate pe mijloacele de transport, pe CFR, pe călătoriile în orașe, de parcă asta e marea problemă. În loc să se concentreze la vârstnici pe serviciile de sănătate, care chiar sunt o problemă importantă și specifică vârstnicilor. În schimb, pentru tineri nimic. Toată lumea vorbește de mărirea pensiilor. Ați văzut ceva stimulente pentru tineri, programe pentru firmele care angajează tineri, stimulare? Nu.
Avem una dintre cele mai mari rate ale șomajului în rândul tinerilor din Europa. Asta în condițiile în care rata șomajului de la noi e incorect măsurată. Pentru că sunt luați în calcul doar cei care sunt în evidența serviciilor locale de ocupare, a AJOFM-urilor. Cei în cazul cărora a trecut un an sau mai mult și nu-și mai caută un loc de muncă, la revedere, au fost scoși din evidențe. Și d-aia pare să avem un șomaj redus, deși avem o rată de ocupare infimă. Și îi mai și raportează ca populație ocupată în agricultură – o mare tâmpenie. Adică un tânăr, care e într-o familie care are un pogon de pământ, la țară, e considerat ocupat în agricultură, că teoretic lucrează pogonul acela de pământ. În realitate, el este un șomer care, negăsind de lucru la noi, pleacă în străinătate.
Dublarea alocației de la 40 la 80 de lei vi se pare o măsură pozitivă?
Nu asta este soluția. Sigur că e bine că s-au dat niște bani în plus pentru copii, dar nu asta e în primul rând soluția. Soluția este ca familiile, părinții acelor copii să fie sprijiniți pentru a deveni autonomi față de stat, pentru a nu mai depinde de banii aceștia. De exemplu, mai multe școli în care copiii să aibă mese calde gratuite ar fi mult mai bune decât sumele acestea care le sunt date și care nu sunt controlate.
De asemenea, rechizite cu adevărat gratuite pentru toți copiii aflați în situația asta, burse sociale, bani pentru copiii din mediul rural sau din orașe mici care să meargă la liceu la oraș. Un copil de la țară, pentru a merge la liceu – pentru că nu are liceu în localitatea lui sau are un liceu fără nicio relevanță – are cheltuieli mult mai mari decât un copil de la oraș: de transport, de masă, de cazare. Bursele sunt infime și nu acoperă în niciun caz costurile pentru copii. Astea sunt modalități prin care ar putea fi ajutați. În primul rând locuri de muncă pentru tineri, în al doilea rând stimulente salariale, în al treilea rând locuințe și alte modalități prin care să se răspundă nevoilor reale ale tinerilor.
Orice abordare din asta punctuală, mărim alocația cu nu știu cât, dăm o deducere de taxe, nu va avea un impact foarte mare. Trebuie un program național care să stimuleze, să sprijine copiii, tinerii și familiile tinere. Și pentru asta trebuie consens național pentru că e interes general. Nu mai este interes de partid sau de altceva.
Milioanele de români care pleacă în străinătate, în special tineri, d-asta pleacă. Pentru că în România nu li se oferă nimic.
Avem rezerve pentru piața muncii, dar să meargă economia. Și să apară mai multe locuri de muncă. Statul ar trebui să lase economia să lucreze, să privzatizeze toate zonele din sistemul public care sunt căpușate politic și să stimuleze creșterea economică. Și atunci apărând locuri de muncă mai multe, se va dinamiza totul. E adevărat că unii nu se vor mai întoarce din străinătate. Nu trebuie să ne facem iluzii că vin toți românii. Însă cu cât vor fi condițiile mai bune – în sensul de comparabile cu cele din țara lor – cu atât procentul migranților care revin în țară va fi mai mare.
Romania nu ofera nimic milioanelor de romani care pleaca, dar nici ei nu ofera nimic Romaniei.
Romania trebuie sa fie dezvoltata de proprii cetateni. Dar pt asta e nevoie de oameni pregatiti, cu idei, initiativa si spirit civic. E criza mare de astfel de oameni si asta e rezultatul: romanii emigreaza, iar strainii vin sa exploateze resursele Romaniei si forta de munca ramasa. Doar pe cei mai buni ii angajeaza, ca nici ei n-au nevoie de toti betivanii.
Pana la urma e si asta o solutie, doar suntem in plina globalizare. Important e ca cei care exploateaza Romania sa o faca in mod sustenabil, caci iata, ne confruntam cu probleme de mediu.
Sistemul comunist, pe care-l regreta atatia nostalgici, n-a fost sustenabil: a dus la cresterea populatiei, dar s-a inmultit cine nu trebuie, au proliferat prostii, lenesii, incapabilii si au fost persecutate elitele. De aia e acum plina tara de indivizi care nu-s in stare de nimic si au nevoie de asistenta sociala.
Iar alocatiile pt copii fac mai mult rau decat bine. S-au dublat? Cu atat mai rau. Ele stimuleaza inmultirea saracilor si betivilor. Mai bine nu s-ar da deloc.