Viața la țară în județul ”care nu există”. Un muzeu al bătrâneții în care chiar și tinerii sunt ”trecuți de amiază”

Grigore și Laura Gherman țin la pământul lor, însă legătura cu acesta nu a fost niciodată una ușoară: regimul comunist le-a luat terenurile agricole, iar după Revoluție s-au trezit prinși într-un sistem în care micii producători, lipsiți de bani și de informații, au șanse mici de supraviețuire. Foto: Diana Zaharia

„Sunt uitați de lume ăștia din Viile Jacului”, îmi spune Florian Ungur, un localnic din satul vecin Brusturi, în timp ce conduce mașina printr-un nor de praf gălbui ridicat din drumul de pământ ce face legătura între cele două sate din comuna Creaca, Sălaj. „Dacă ploua nu puteam intra aici. Ferească sfântu’ să cazi bolnav că mori cu zile.”

Drumul îngust devine tot mai bolovănos: urcă și coboară peste dealuri, zgâlțâindu-ne întruna. În stânga se întind, paralele și lungi, loturi agricole. Unele sunt cultivate cu porumb, altele sunt pline de baloți de fân, însă multe sunt nelucrate, învelite de buruieni și de ciulini. La intrarea în Viile Jacului ne întâmpină câteva case părăsite, care abia se mai văd din spatele zidului înalt de vegetație. Găsim o gospodărie încă locuită, la poalele unei coline.

Familia Goron locuiește într-o casă mică de pământ, cu baza din piatră. Estera Goron s-a născut aici, are 60 de ani, iar trupul uscățiv îi e cuprins de un tremur ușor. Își amintește că, pe când era mică, satul avea vreo 45 de gospodării și 150 de locuitori. Aveau magazin, coline acoperite de vii – care au și dat numele satului – și școală. Estera a făcut clasele I-IV în sat, erau 18-20 de copii în clasă. Învățătoarea locuia chiar în școală, într-o cămăruță unde avea un pat, o masă și o sobă. Uneori, femeia venea acasă la Estera și o lua pe fetiță să doarmă cu ea la școală. Îi spunea că doarme mai bine așa, știind că nu e singură.

Acum, doar șase case mai sunt locuite de 17 oameni. Viile au fost înlocuite de pădure, de sâlcâmi și tufe, și nici școala nu mai există. S-a închis în 1979, iar clădirea a fost dărâmată șapte ani mai târziu, ca să se recupereze cărămida. Un singur copil locuiește acum în sat, o fetiță de clasa a VI-a.

O gospodărie abandonată din satul Viile Jacului abia se mai zărește prin vegetație. Foto: Diana Zaharia

Satul Viile Jacului nu are asfalt, canalizare sau rețea de apă potabilă. Soții Goron nu au nici fântână în curte – apa e la mare adâncime și nu au bani să foreze atât de mult. Așa că Estera și soțul său Gheorghe, de 63 de ani, cară apă cu bidoanele în fiecare zi de la un izvor din pădure, la 10-15 minute de casa lor. „Altă soluție nu avem.” Bărbatul merge cu patru-cinci bidoane, femeia numai cu două. Cei doi porci cer apă, puii și găinile la fel. „O fost criză de apă… cam tot timpul”, spune Gheorghe.

Când plouă și trebuie să meargă până în satul vecin, se încalță cu cizme de cauciuc și o iau pe o cărare pe sub pădure, ca să evite drumul principal de pământ care se transformă în mocirlă. „Avem noi scurtăturile noastre”, zice bătrânul cu un aer descurcăreț. Primarul a spus că va pune pietriș pe drumul de pământ. Oamenii încă așteaptă.

În vârstă de 63 de ani, Gheorghe Goron este unul dintre puținii locuitori rămași în satul Viile Jacului. Patru dintre copiii săi sunt plecați în străinătate. Foto: Diana Zaharia

Soții au avut în trecut și capre, oi și vite. Treptat, pe măsură ce au îmbătrânit și nu au mai fost în putere, le-au vândut pe toate. „O fost frumos când erau toți aici. Când aveam cinci-șase ani veneam din sat cu oi, cu vaci. Fiecare om avea și se adunau. Când erau toți oamenii, avea câte trei-patru bivoli fiecare, și oi aveau”, își amintește Gheorghe, iar nevasta lui îi continuă gândul: „Era agricultură, porumb, cartofi, grâu, ovăz”. Unii erau ciobani, alții împleteau coșuri de răchită. „Tot felul, erau lucrate de oameni. Nu ca acuma, pustietate”, spune bătrânul.

Estera și Gheorghe nu mai pot să-și lucreze nici pământul. Terenul de 60 de ari pe care îl au pe coasta dealului este plin de ciulini. Până acum vreo trei ani, îl arau cu plugul și îl cultivau cu cartofi și porumb. Acum, doar îl cosesc uneori și dau fânul cui vrea să-l ia.

„Aici o fost bogăție. Unde-s pădurile astea o fost numai vii și livezi”, îmi spune Gheorghe și îmi arată în spatele casei, pe deal, pădurea care a crescut pe locul fostelor vii ale sătenilor. Mica lor gospodărie pare că va fi și ea înghițită, treptat, de sălbăticie: curtea nu are gard înspre pădure, iar găinile se plimbă într-un fel de semi-libertate.„A venit vulpea… opt găini mi le-o luat într-o săptămână”, se plânge Estera. Au rămas cu 10 pui. „Am zis, dă-le încolo! Decât să mi le ducă, mai bine mergem și cumpărăm”, completează bărbatul.

În curte, un nuc mare își răsfiră ramurile bătrâne. „Am eu 60 [de ani] și tăt așa mare l-am apucat”, spune Estera. Mai demult, nucul era și mai falnic: avea coroana de 20 de metri, crengile ajungeau până aproape de pământ, iar din nucile vândute soții Goron strângeau suficienți bani cât să cumpere zahăr și ulei pentru tot anul. Ba chiar le mai dădeau și altora nuci. Dar de vreo doi-trei ani, parcă și nucul împărtășeste soarta satului. A început să se usuce.

 La 60 de ani, Estera Goron e nevoită să care apă cu bidoanele de la izvor. Foto: Diana Zaharia

Satul s-a veștejit treptat, îmi spun bătrânii. Oamenii au început să plece încă din timpul comunismului deoarece localitatea nu avea curent. A fost electrificată în anii ‘90, dar era prea târziu. Sărăcia, izolarea, lipsa apei și a altor utilități au făcut ca exodul să continue și după Revoluție. Unii au plecat la oraș – în Zalău, Timișoara sau Arad –, alții au părăsit România. Multe dintre case nici nu mai există – în urma lor au rămas câmpuri goale, desișuri sau păduri.

Estera și Gheorghe au șase copii, dintre care patru sunt plecați în străinătate de ani buni. Trei sunt în Italia, unul dintre ei cu copii cu tot, iar unul este în Grecia. Gheorghe și Mirel, băieții, lucrează amândoi în construcții, în Italia. Gabriela, fiica cea mare, tot în Italia, la un restaurant, iar Gheorghina este menajeră în Grecia. Cu toții au plecat pentru că în Sălaj nu mai găseau nimic de muncă. Înainte să plece, Gabriela muncea ca femeie de serviciu la o școală din comuna Creaca. „D-apăi ce avea? Un milion jumate pe lună? Trebuia să se ducă să câștige ceva. Aici astea nu-s salarii”, spune tatăl ei.

Copiii le-au transmis părinților că sunt mulțumiți de viața pe care o duc în străinătate, chiar dacă nici acolo nu se mai câștigă la fel de bine ca în alți ani. Băieții, de exemplu, câștigă în construcții 1.500 – 2.000 de euro. „Aici iei cinci-șase milioane. Ei știu meserie, au învățat singuri.”

Pe Mirel și pe Gabriela nu i-au mai văzut de cinci ani. Pe Gaja, una dintre nepoate, nu au văzut-o niciodată. Când vorbește la telefon cu fetița de doi ani și jumătate, nepoata îi spune bunicii „Mama Lomânia”.

La 84 de ani, Viorica Bercean este unul dintre cei mai în vârstă locuitori din satul Brusturi. Casa în care a copilărit se dărâmă, iar grădina se sălbăticește. Bătrâna spune că un nepot este interesat să refacă gospodăria la un moment dat. Deocamdată, e plecat în Belgia. „S-o dus să facă bani.” Foto: Diana Zaharia

Precum un bătrân neputincios, satul Viile Jacului se află acum la capătul vieții. Este foarte greu de crezut că localitatea va renaște vreodată și că nu va dispărea de tot la un moment dat, așa cum în trecut s-au stins multe alte sate din România. La doar câțiva kilometri de Viile Jacului, dincolo de un șir de spinări de dealuri împădurite, se află satul Brusturi. Brusturi ține tot de comuna Creaca și e atins de același fenomen: oameni tot mai puțini și mai în vârstă. Totuși, aici zarurile încă nu au fost aruncate. Deocamdată, mai este loc de întoarcere: încă mai există câteva zeci de gospodării locuite, vreo două magazine, un drum asfaltat parțial care leagă satul de celelalte localități din comună și câțiva tineri cu inițiativă.

În anii ‘50, Brusturi avea peste 450 de locuitori. În 1992 – 225. La recensământul din 2002 – 192. La cel mai recent, din 2011 – 179. În prezent, doar 147 de persoane mai locuiesc în sat. Localitatea a cunoscut o scădere de populație încă din perioada comunistă. Foarte mulți dintre săteni au lucrat în minele din județ sau în cele din Maramureș, au câștigat bine și au avut posibilitatea să își dea copiii la școală. Localnicii spun că din Brusturi au ieșit o grămadă de ingineri, profesori, doctori și directori de fabrici sau de instituții, „oameni mari” și „învățați” care s-au răspândit prin țară și nu au avut de ce să se mai întoarcă în micul sat sălăjean.

După Revoluție, tinerii au început să plece la muncă în străinătate, mai ales după ce industria din orașele din apropiere – Zalău și Jibou – a început să se clatine, fabricile închizându-se una câte una: filatura, ceramica, fabrica de conductori de cupru.Vârsta medie la recensământul din 2011 a fost de 46,6 ani (30% din populație are peste 65 de ani).

După ce satul a rămas fără copii, școala din Brusturi s-a închis. Clădirea este folosită acum pentru pomeni și ca secție de votare. Foto: Diana Zaharia

Tinerii rămași în sat sunt la 35-40 de ani. „Sunt trecuți de amiază”, cum spun oamenii locului. Școala primară din sat s-a închis în 2008 – mai erau doar patru elevi. Patru ani mai târziu s-a închis și grădinița – în sat rămăseseră numai trei copii cu vârste de grădiniță. „Școala e folosită pentru votare, pentru pomeni și pentru înmormântări”, îmi spune Florian Ungur, un localnic în vârstă de 62 de ani.

Clădirea a fost reabilitată în 2012, dar fiindcă stă mai mult închisă, deja a început să-i cadă tencuiala, are pânze groase de păianjen la ferestre și ochiuri de geam sparte. Într-o cameră îngustă, probabil fosta cancelarie, e o urnă rămasă de la ultima votare. Deasupra atârnă o draperie roșie care a delimitat cabina de vot, iar ușa de la intrare încă poartă lista cu secțiile electorale din județul Sălaj.

Într-o zi senină de august, Ungur mă conduce pe drumul principal al satului și-mi arată una după alta casele rămase fără locuitori. „Nici în asta, nici în asta nu stă nimeni. Aici iar o casă în care nu stă nimeni în ea. Bătrânii au murit.”

Casa din imagine e una dintre cele mai interesante din Brusturi. Este mare, are un portic elegant și o cruce pe fațadă. În trecut, aici a locuit familia Goron, care a avut un fiu ce s-a făcut preot. Oamenii din sat povestesc că părinții au fost foarte bucuroși că băiatul a apucat această cale, așa că au pus să se sculpteze crucea de pe fațadă. În prezent, casa este părăsită. Foto: Diana Zaharia

Ungur estimează că dintre cele aproximativ 140 de gospodării din sat, doar 80 sunt locuite permanent. Unele au fost într-adevăr abandonate. Toate aceste locuințe ruinate, părăsite, contrastează cu cele înstărite, cu grădinițe pline de flori și bolte din viță de vie.

„Aici chiar n-o venit nimeni de ani de zile”, îmi spune când ajungem la o casă mare, cu cerdac mărginit de coloane albe. „Și a fost una dintre cele mai înstărite familii. Bătrânii au murit, cele două surori locuiesc în alte părți și nu s-au hotărât nici să vândă și se degradează pe zi ce trece. A fost cea mai barosană din sat.” Proprietarul a fost plecat în America, a muncit acolo, a făcut bani, iar când s-a întors în țară și și-a ridicat casa, oamenii din sat au zis că e „ca o curte” – ca un conac sau o casă domnească. Așa i-a rămas omului porecla „Curteanu’”. Din anii ’80, nu mai stă nimeni la Curteanu’.

Multe dintre locuințe sunt îngrijite. Fie bătrânii au murit și moștenitorii mai vin din când în când să aibă grijă de casă, fie proprietarii au plecat la muncă în străinătate și au investit în case, gândindu-se că probabil se vor întoarce în țară la un moment dat. El le spune „gospodării inactive”.

Din cele 140 de gospodării din Brusturi, doar 80 sunt locuite permanent. Unele dintre ele sunt complet ruinate. Foto: Diana Zaharia

Alexandru Creț este preot paroh în satele Brusturi, Jac și Viile Jacului din 1977. Își amintește că, atunci când a preluat parohia, în Brusturi erau vreo 80 de familii ortodoxe. Acum mai sunt doar 36, și alte 10-12 familii baptiste.

Caietele parohiei surprind un fenomen care afectează România la nivel național: în fiecare an se nasc mai puțini copii decât numărul oamenilor care mor, ceea ce face ca România să aibă un spor natural negativ. În Brusturi, între 2010 și 2015 au murit 13 oameni din familii ortodoxe. În același interval, părintele a botezat șase nou-născuți. Sunt unu-două botezuri pe an, dar și ani când nu e niciunul.

În România, rata natalitățiia scăzut constant în ultimii 25 de ani, de la 13,6 în 1990 la 8,3 în 2014. Rata mortalității a rămas aproximativ aceeași, fiind în prezent de 11,4. Perioada dificilă de tranziție, problemele economice și sociale și starea sistemului de sănătate se reflectă și în numărul tot mai mic de copii născuți. Potrivit unui studiu realizat de organizația „Salvați copiii”, România se află pe locul 66 în lume (din 179 de țări luate în calcul) într-un top al statelor în funcție de calitatea vieții mamelor și a copiilor, depășită de țări vecine precum Bulgaria, Ungaria sau Serbia.

Dincolo de scăderea demografică, rata fertilitățiiredusă – 1,3 copii per femeie – va mai avea încă o consecință. Odată ce decrețeii, generațiile numeroase născute după interzicerea avortului în 1966, vor începe să iasă la pensie, ele vor trebui susținute de generațiile tot mai reduse din anii de după Revoluție. Categoriile de vârstă vor fi tot mai disproporționate. Spre exemplu, în 2014, oamenii cu vârste de peste 65 de ani reprezentau 16,7% din populația țării. În 2050, conform estimărilor Diviziei de Populație a ONU, acest segment va reprezenta 30% din populație.

Caietele parohiei surprind fenomenul depopulării satului Brusturi: în fiecare an, preotul Alexandru Creț are mai multe înmormântări decât botezuri. Foto: Diana Zaharia

Grigore și Laura Gherman locuiesc în ultima casă din Brusturi, cum urci dealul împădurit la poalele căruia se întinde cea mai mare parte a satului. Ca să ajung la casa lor urc pieptiș o potecă îngustă și bolovănoasă, care parcă nu se mai termină. El are 71 de ani, ea 69, și sunt căsătoriți de aproape 50 de ani. Amândoi au lucrat până la mijlocul anilor ’90 la Poștă, aveau în sarcină satele Brusturi și Jac.

„Împărțeam scrisori, dădeam pensii, ziare”, își amintește Laura, în timp ce stă cocoțată pe un pat țărănesc înalt. „Cu sacii duceam ziarele pe drum. Și la școală, cu sacul. Fiecare elev avea Cutezătorii. O sută de Năzuințe aveam numai în Brusturi.”

Foștii poștași au îmbătrânit și se ocupă acum numai cu agricultura. Foto: Diana Zaharia

Ea e de loc din Chichișa, comuna Românași, aflată aproape de satul Brusturi. Întotdeauna i-a părut rău că nu a făcut decât patru clase. „Eu îs bătrână și și acuma îmi place să citesc ziare. Nu m-a dat tata la școală din cauza ghibolilor. A zis că nu și-o băga slugă la ghiboli. Tata avea pământ mult. Eu de la 12-13 ani mergeam singură cu caru’ cu ghiboli, mergeam după bureți.”

El s-a născut în casa în care ne aflăm: „În 6 octombrie 1944. Chiar atunci o zis maica c-o fost războiul mai tare p-aci, bombarda mai tare”. Între ’42 și ’47, tatăl lui a fost plecat la război. Când s-a întors, crezând că ce a fost mai rău a trecut, s-a trezit că rămâne fără pământ. „O venit acasă și nu s-o împăcat bine cu regimul. Normal, tata meu, când a venit în ‘47 de pe front, i-a dat aci bucata aia de pământ, că l-au împroprietărit că a fost pe front. L-o lucrat un an de zile și jumătate și comuniștii i-o luat pământul”. Lotul de pământ a ajuns la un alt sătean, care nu fusese la război.

„Și apoi bătrânul s-o ambiționat… uite drepturile mele, o făcut atâta război, s-o rănit la șold”. Omul nu a mai suportat și s-a dus să lucreze la o mină aproape de Ploiești. Rămasă acasă, soția lui lucra pământul alături de Grigore. „De dimineață până noaptea. Eram de 12 ani și aram cu măicuța. Că tata era la mină la Filipești.”

Femeia nu a vrut nici ea să se înscrie în colectiv și să renunțe la pământ: „În ’62, zice că <te înscrii în colectiv!>. Zice <dacă nu te înscrii în colectiv noi te băgăm la închisoare>. Ea zice <până nu mă înțeleg cu omul nu mă înscriu>. Și-o dus-o la închisoare în 17 noiembrie ‘62. În decembrie a judecat-o. M-o dat și pe mine în judecată și a intervenit avocatul și a spus că sunt minor”. Femeia a făcut trei luni de închisoare la Zalău.

Grigore își aduce aminte cu exactitate toate datele: pe 11 ianuarie 1963 au dus-o la închisoare, pe 12 martie au eliberat-o. Familia tot nu s-a înscris în colectiv, dar a rămas oricum fără cea mai mare parte din pământ: „Mi l-o luat forțat, dar noi nu l-am dat”.

Grigore și Laura au rămas doar cu un petic de pământ: „În timpul colectivului noi n-am lucrat numai 20 de ari. Restul l-a lucrat colectivul. Ne-a dat pe la Viile Jacului loc, unde să nu poți lucra. Și-a bătut joc”. Laura este convinsă că dacă ea nu accepta să muncească la CAP cele 70-100 de zile pe an, partidul nu le-ar fi lăsat nici locul de grădină.Acum, cei doi abia reușesc să supraviețuiască din pensiile de 600 și 870 de lei. Au muncit o viață, „servici, animale, copii, acasă animale și tot ce trebuie, porci, vaci, cal… Foarte greu. Și amu’ o pensie de nimic.”

Așezați unul lângă altul pe patul țărănesc înalt, Laura și Grigore își termină unul altuia propozițiile. De fapt, mai mult ea i le termină lui. El vorbește greu, aproape șoptit, și își închide din când în când ochii albaștri-gri feriți de niște ochelari mari, ca și cum ar căuta o sursă de vigoare în interior. Chipul îi e plin de riduri, iar jos mai are doar patru dinți. „Am o viață… n-o fost prea bună… grea.”

Bătrânii țin o scroafă și mai vând din când în când purcei. Pământul continuă să fie important – se ambiționează să lucreze lotul de 25 de ari pe care îl au lângă casă. Anul ăsta, bătrânul a cumpărat de la Zalău semințe, îngrășăminte și erbicid. Dar apoi s-a trezit că tot porumbul a fost atacat de costrei, cea mai dăunătoare buruiană din culturile agricole. „O distrus porumbul”, spune Grigore și iese încet din cameră.

„Atât s-o supărat pentru porumbul ăsta, că cinci-șase ani din viață i-a luat”, îmi spune apoi Laura. Bătrânul se întoarce cu o sticlă din plastic pe care scrie „110 litri”. Așa i-a scris vânzătoarea de la magazinul din Zalău, să amestece conținutul cu 110 litri de apă. Când s-a văzut cu porumbul distrus, omul a luat din nou drumul până la oraș ca să îi spună vânzătoarei că erbicidul nu a funcționat și că s-a ales praful de munca lui. Dar omul nu primise bon fiscal și vânzătoarea nu a vrut să își recunoască scrisul. „Zice: <Nu de la mine l-ai cumpărat>”.

„Asta-i România”, oftează bătrâna. Dau amândoi din mână a lehamite, cu un gest ușor, scurt, închizând un pic pumnul. Sunt de acord că, până la urmă, nu vânzătoarea era neapărat de vină, ci producătorul erbicidului.

Deși este unul dintre cele mai mici județe ca întindere, Sălaj are una dintre cele mai mari suprafețe agricole neutilizate din țară: 22.543 de hectare – pe locul nouă într-un top al județelor cu cea mai mare suprafață agricolă nelucrată, potrivit datelor de la Recensământul General Agricol din 2010.

În Brusturi, de la fiecare casă dinspre valea Agrijului se desprinde câte un lot lunguieț de teren agricol. De la casele abandonate pornesc fâșii nelucrate, lăsate în pârloagă. Loturile cultivate cu porumb, lucernă, ovăz sau orz – culturile tipice de pe valea Agrijului – au fost înlocuite de buruieni, flori sălbatice galbene și ciulini mov. Dacă dealurile din zonă sunt potrivite pentru vii și pomi fructiferi, aici pământul e bun pentru cereale. Între cele două culmi care cuprind satul Brusturi se află cel mai fertil sol din zonă. Dar fiindcă oamenii sunt bătrâni, nu există nicio asociație agricolă care să ia în arendă terenurile și să le lucreze.

Pentru cei doi bătrâni, pare imposibil să dea piept cu lumea și să iasă învingători. Par pierduți, neputincioși, prinși într-o lume a trecutului.
Soții spun că, după experiența din acest an, s-au hotărât să nu mai lucreze pământul. În total, au investit 1.340 de lei în cultura de porumb, pe semințe și îngrășăminte, arat, discuit, semănat, erbicidat, și au pierdut toți banii. „Nu, nu mai punem.”

Viața la țară li se pare acum din cale-afară de grea. „Un tânăr care n-are salar cu ce să țină pământul?”, spune Laura. „Cică să se întoarcă tinerii în agricultură. Da’ e ușor a vorbi. Ce să facă în agricultură? Să fure mălai de la ceilalți? Să se întoarcă la țară să fure? La ce să se întoarcă în agricultură? Degeaba este pământ dacă nu au cu ce-l lucra, săracii copii ce să vină la pământ?”.

Cireada de 68 de vaci a familiei Bercean este un exemplu că, în ciuda dificultăților, micile afaceri rurale au totuși o șansă în economia de astăzi. Foto: Diana Zaharia

Totuși, în sat există câțiva oameni care ar putea să-i dea un suflu proaspăt.

Pe Vlad Bercean, un tânăr în vârstă de 32 de ani, l-am întâlnit în timp ce mâna la vale o ciurdă de vreo 80 de vaci. 68 sunt ale lui, restul ale sătenilor. Soarele urma să apună, iar animalele trebuiau să bea apă de la râu și apoi să fie închise în țarc.

Bercean locuiește în Zalău, dar a copilărit în Brusturi, la bunici. A absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din cadrul Universității de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca și Facultatea de Științe Economice de la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad. A făcut și un masterat în științe economice, audit și contabilitate la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, iar vreme de șapte ani a lucrat în bănci, ca manager de relații cu clienții.

Acum trei patru-ani, a renunțat la job. „După ce-o venit criza, s-o oprit creditarea, și erau presiuni tot mai mari”. Nu era mulțumit nici de salariul de 2.000 de lei pe lună. A decis să se dedice afacerilor din familie: „Eu tot timpul am fost cu animalele, și când am lucrat la bancă, e o tradiție în familie. Era la o scară mai mică, 12-13-15 vaci”.

De atunci, face naveta aproape zilnic la Brusturi. E mulțumit, spune că afacerea se dezvoltă: „Am pornit de la 12 vaci acum patru ani și am ajuns la 70. Ca medie, din punct de vedere financiar, sunt cam tot acolo. Dar fac ce-mi place”.

Cele mai multe dintre vacile de la fermă sunt bălțate românești, o rasă autohtonă rezistentă, nepretențioasă, care s-a adaptat foarte bine la zona colinară din județul Sălaj. Când vițeii ajung la 100-120 de kilograme, îi vinde unui intermediar care îi adună de prin toată Transilvania, iar apoi îi duce în centre mari din țară. Un vițel se vinde cu minimum 1.000 – 1.200 de lei, dar ia și câte 2.000 pe unul. În această primăvară trebuie să îi fete vreo 30 de vaci. Așadar, investiția inițială în câteva animale și hrană se dovedește foarte profitabilă pe termen lung. Crește și 25-30 de porci și vinde purcei. Un purcel costă în jur de 50 de lei.

Bercean crede în afacerea lui și vrea să o crească în viitor. Speră ca în câțiva ani să aibă propriul abator, ca să vândă el direct carnea. Între timp face un doctorat în științe economice, cu teza „Managementul financiar-contabil în exploatațiile agricole”.

Afacerea familiei include și pensiunea „Cetatea Romană”, de care se ocupă împreună cu mama, Ana Bercean, în vârstă de 56 de ani. Pensiunea are opt camere și au deschis-o în vara lui 2015. În ciuda glumelor pe seama Sălajului – numit „județul care nu există” –, Vlad crede că pensiunea va prinde avânt. Vede potențial: la nici opt kilometri se află ruinele orașului roman Porolissum, cel mai nordic oraș al Daciei Romane, și tot în apropiere e Grădina Zmeilor, o rezervație cu stânci cu forme bizare (turnuri, ciuperci sau ace) și nume precum Zmeul și Zmeoaica, Moșu, Călugării, Acul Cleopatrei, Sfinxul sau Degețelul.

Deși este atașat foarte mult de sat, Bercean nu vrea să se mute definitiv la țară. Îi place să stea pe aici, dar nu permanent: „M-am dezobișnuit. Vin și stau de azi până mâine, stau trei zile, cu toate că am și aici la pensiune internet, televizor, wireless”.

Când îl întreb ce crede despre viitorul satului, Vlad nu știe pentru ce scenariu să opteze. Crede că este posibil ca localitatea să se dezvolte și să ajungă precum satele din Occident, dar și să moară de tot, așa cum au mai dispărut multe alte sate din România. „Totul depinde de contextul economic mondial.”.

În schimb, mama lui este mai încrezătoare: „Foarte multă lume a început să fugă de oraș și 20 de kilometri nu înseamnă foarte mult. Chiar dacă au job în Zalău sau în Jibou, asta n-o să-i împiedice, că tinerii ăștia au mașini. Nu-i chiar atât de dezastruos precum se crede”.