O femeie pregătește scoici în fața unui bloc din Zimnicea, în timp ce o fetiță se joacă cu o păpușă ruptă. Familia bătrânei supraviețuiește din ajutorul social de 350 de lei. Foto: Diana Zaharia
Pe o stradă centrală din Zimnicea, un tractor trage o remorcă verde, care poartă un coșciug deschis, îmbrăcat într-un cearșaf alb cu dantelă pe margine, în care se află trupul Mariei Voivozeanu, moartă la 84 de ani. Așezată lângă sicriu, în remorcă, o bătrână care i-a fost vecină Mariei ține o umbrelă gri deasupra moartei, ca să o protejeze de soarele pârjolitor de sfârșit de iulie. În spatele vecinei se află un coș cu o colivă ornată cu bomboane colorate și o lumânare frântă înfiptă în mijloc.
Rudele merg în spatele utilajului care traversează încet centrul orașului. Sunt vreo 10 oameni în total și au cu toții câte un prosop alb sau roz legat de braț. Mă alătur cortegiului și cineva îmi înfășoară un prosop albastru în jurul brațului. „Așa e obiceiul”, îmi zice. La o intersecție, tractorul se oprește, preotul cântă ceva, iar un domn în cămașă albastră, cu puțini dinți în gură, aruncă monede de 10 bani peste remorcă. Monedele cad în pulberea drumului și imediat vreo șapte-opt copii slăbănogi se înghesuie să le adune. Copiii dispar imediat ce și-au adunat prada și apar de niciunde la următoarea intersecție. Omul scoate iarăși bănuți din punguța de plastic și îi aruncă peste remorcă.
Cortegiul merge mai departe. Traversăm liniile ferate de la marginea orașului, trecem pe lângă mai multe depozite abandonate și lăsăm în urmă câmpuri arse de soare. Intrăm pe o alee a cimitirului și pășim printre crucile albe din piatră. La groapă, preotul cântă „Veșnica pomenire” și ne ținem cu toții unii de alții.
Fiica Mariei Voivozeanu, o femeie trupeșă la vreo 60 de ani, îmbrăcată într-o rochie negru cu alb, începe să plângă și să se tânguiască. Apoi, o femeie strigă după gropari să bată capacul coșciugului, iar pentru scurt timp nu se mai aude nimic în afară de sunetul cuielor lovite cu ciocanul. Sicriul e coborât în groapă, preotul aruncă prima lopată de pământ și spune: „Ai lui Dumnezeu sunt oamenii și lumea și toate câte sunt în ea. Dumnezeu să o ierte”. Rudele iau câte o mână de pământ și aruncă de trei ori peste locul de veci.
Mai mulți tineri se pregătesc să prindă monedele care sunt aruncate peste sicriul Mariei Voivozeanu care a murit la 84 de ani. Potrivit obiceiului, convoiul funerar se oprește la mai multe intersecții, iar oamenii aruncă monede. Pe măsură ce tinerii au plecat în străinătate sau în alte orașe, iar numărul nou-născuților a scăzut, orașul a îmbătrânit tot mai tare. Dacă la recensământul din 2002 vârsta medie a populației era de 39,3 ani, la cel din 2011 a fost de 42,5 ani. Foto: Diana Zaharia
Slujba nu durează mai mult de 10 minute. Pe drum spre localul unde se ține pomana, strănepotul Mariei, Marian, îmi povestește că străbunica lui era o femeie strașnică. Până de curând a mers la sapă la vie. Mai demult, chiar la o zi după ce a ieșit din spital, s-a dus la câmp. Pe la 60 de ani, când era în putere, mergea la fântână să ia apă, învârtea singură roata, umplea două găleți și le lua în spate agățate pe un băț. Când a mai îmbătrânit, mergea cu o singură găleată.
Ajungem la o clădire acoperită de tencuială gri, fără vopsea. În fața localului, o bătrână în negru, îmbrobodită, stă cu o găletușă deasupra unui grătar de canal și ne toarnă de trei ori apă peste mâini cu o cănuță. Înăuntru sunt două mese lungi din lemn, cu bănci de-o parte și de alta pe care stau în jur de 20 de oameni. Câteva femei aduc farfurii cu ciorbă cu perișoare, piure cu chifteluțe și cozonac.
Un domn zbârcit din stânga mea îmi spune că, înainte, în clădire funcționa un bar. Localul e aproape de gară și călătorii veneau aici cât timp așteptau trenul. Însă cum timp de jumătate de an niciun tren nu a mai circulat până la Zimnicea, gara a rămas abandonată, iar barul care era mai mereu plin s-a desființat. În locul lui a rămas o bucătărie, un fel de cantină pentru evenimente. În spatele barului încă se vede un dozator, un fel de relicvă din vremuri mai însuflețite.
Bărbatul care îmi vorbește arată foarte îmbătrânit, deși mai are încă 12 ani până la pensie. Precum mulți alți locuitori din Zimnicea, și-a dorit să plece la muncă în străinătate. A avut două ocazii de a pleca în ultimul timp, dar îi avea în grijă pe cei bătrâni. A fost forțat să stea pe loc.
Oamenii se bucură de o masa caldă oferită după înmormântare de rudele Mariei Voivozeanu. Înainte, în clădire funcționa un bar, însă localul s-a închis în momentul în care trenurile au început să nu mai circule spre Zimnicea. În locul barului a rămas o cantină unde se gătește numai pentru evenimente. Foto: Diana Zaharia
Mă aflu în Zimnicea, Teleorman, un oraș industrial care și-a trăit momentul de glorie în perioada comunistă și care a devenit după Revoluție un punct de plecare spre locuri mai bune. Dacă în 1992 orașul avea o populație de peste 18.600 de locuitori, la recensământul din 2011 au fost numărați numai 14.000. Unele întreprinderi – precum fabrica de zahăr sau fabrica de alcool – s-au închis, altele, ca de exemplu fabrica de țevi, și-au redus drastic activitatea.
Rata șomajului e dublă față de cea națională – aproape 10%. Jumătate din populația orașului – peste 7.000 de oameni – este inactivă (sunt persoane întreținute de stat, de organizații private sau de alți oameni, casnici, pensionari, elevi și studenți). Numărul locuitorilor care beneficiază de venit minim garantat este uriaș: aproximativ 1.200, peste 8% din populația orașului.
Orașul a îmbătrânit de la an la an, pe măsură ce tinerii au plecat și numărul nou-născuților a scăzut. La recensământul din 2002, vârsta medie a zimnicenilor era de 39,3 ani. Nouă ani mai târziu, a fost de 42,5 ani.
Pentru vizitatorul care îl vede pentru prima dată, Zimnicea este o combinație ciudată de oraș încremenit în timp și localitate rurală. Pe străzi trec oameni în căruțe trase de cai ori de măgari – incluse și în semnalizarea rutieră, iar caii și caprele pasc pe spațiul verde din fața blocurilor. De altfel, în ciuda celor câtorva fabrici care mai funcționează în oraș, agricultura este domeniul în care activează cei mai mulți zimniceni – 35% din populația ocupată.
Cartierele mărginașe sunt străbătute de ulițe de pământ, de după garduri se zăresc case amărâte, în ale căror curți se înalță porumb și floarea-soarelui. La câte un colț de stradă poți să întâlnești fântâni cu roată. Dintre cele aproape 3.500 de clădiri de locuințe, în jur de 2.900 sunt din chirpici. Datele din 2014 arată că doar 27% dintre locuitori sunt conectați la rețeaua de canalizare.
În 2015, timp de jumătate de an, niciun tren nu a mai circulat până aici.
O femeie și doi copii merg în căruță pe o stradă din Zimnicea. Deși este oraș, unele cartiere din Zimnicea seamănă foarte mult cu o localitate rurală. În spate se vede un bloc abandonat, început după cutremurul din 1977, dar rămas neterminat. Foto: Diana Zaharia
„Domnișoară, nu mai e centrală, nu mai e nimic”, îmi spune o femeie voinică în timp ce amestecă în scoicile care fierb într-un ceaun așezat pe pirostrii în fața unui bloc gri ce seamănă cu cele bucureștene din Ferentari. Alături se află un căruț mic umplut cu lemne și un morman de cochilii de scoici negre. Câțiva copii mișună în jurul celor cinci-șase adulți care stau la o masă ocupată de păpuși și mașinuțe.
În fața scării blocului, un bărbat scoate apă dintr-un butoi și se spală pe picioare. „Aici dacă nu ai lemn, nu faci niciun pic de căldură”, îmi spune. „Toată lumea are câte o sobă, câte o plită.” Peste iarnă, oamenii se aprovizionează cu lemne de la depozitele din împrejurimi. Apa o încălzesc pe plită, pe aragaz sau pe sobă.
Un bătrân gras, la bustul gol, cu tatuaje pe brațe, îmi zice că familia lui abia supraviețuiește. Fiul lui și-a căutat serviciu, dar nu a găsit: „Am băiat de 22 de ani. A bătut de la 19 ani și n-a găsit nimic. Păi de ce au fugit din România toți? De bine… Mai bine e acolo, nu aici, acolo banu’ are valoare. Aici trăim din ajutorul social de trei milioane jumate și acolo are șase-șapte-opt sute de euro pe lună. Aici, amărăciuni. Ce să facem din trei milioane? Și suntem șapte-opt la masă. Uite, mergem la Dunăre să prindem scoici să mâncăm”.
Câțiva copii din Zimnicea se joacă desculți în curtea blocului. Foto: Diana Zaharia
Oriunde te-ai duce, este aproape imposibil să scapi de senzația stranie că te afli într-un oraș semi-părăsit, uitat, care parcă a pierdut trenul spre lumea de după ‘89. Perioada comunistă este vizibilă peste tot: în fațadele blocurilor acoperite de mozaic verde, în semnele rotunde și albe cu un telefon albastru, în firmele magazinelor alcătuite din litere vechi de decenii precum „Auto”, „Încălțăminte” sau „Tutun”, chiar dacă înăuntru sunt acum magazine cu haine.
Pe trotuare, în fața magazinelor, sunt din loc în loc rafturi cu butelii. Doar 30% dintre localnici sunt racordați la rețeaua de alimentare cu gaze.
Deasupra intrării în sediul central al Poștei încă scrie PTTR (Poștă Telegraf Telefon Radio – denumirea din perioada comunistă). Înăuntru, masa cu două bănci maro din lemn, din scânduri înguste lăcuite, mi-a amintit instantaneu de zilele în care mergeam cu mama la Poștă: acum 25 de ani o așteptam așezată exact pe astfel de băncuțe.
În perioada comunistă, aici a fost un magazin alimentar și de haine și un cinematograf. De la mijlocul anilor ‘90, clădirea este părăsită. Foto: Diana Zaharia
Donaris, magazinul-mamut din centrul orașului, unde în perioada comunistă se vindeau alimente la parter și haine la etaj, este închis de la mijlocul anilor ’90. O intrare în clădire este ferecată cu un lacăt mâncat de rugină pe care a crescut o pânză de păianjen. Ușile sunt atât de vechi încât au început să se desfacă în foițe subțiri de tablă. În hol, parcă a explodat o bombă cu deșeuri. Sute de PET-uri de bere și de suc, conserve metalice, pahare din plastic și doze de aluminiu formează o pătură groasă.
Un paznic îmi spune că aici era cinematograful: „Am eu 22 de ani de când sunt în orașul ăsta. Și așa a fost mereu”.
Aproape de piața centrală, panoul rutier care indică Bucureștiul, odinioară albastru, e mâncat de rugină. În zonă sunt vreo patru-cinci blocuri neterminate, cu apartamente fără pereți și fără tavan. Seamănă cu niște schelete uriașe ale unor monștri bizari. Într-unul, o singură încăpere de la parter este animată: o cârciumă cu trei aparate de păcănele într-un colț, o masă veche de ping-pong și două mese soioase cu scaune din plastic scoase în față.
Unele blocuri sunt aproape goale, sau au scări întregi semi-părăsite. Multe poartă inscripții scrise cu litere uriașe din mozaic: „ICM Ialomița”, “Caraș Severin”, “ICM Vîlcea”, „ICM Teleorman” sau „ICM Dîmbovița”. Au fost construite de muncitorii veniți din diferite colțuri ale țării, după cutremurul din ’77, și fiecare grup și-a trecut pe imobil numele județului sau al întreprinderii de care aparținea.
Pe un bloc, un artist anonim a scris cu spray negru un mesaj care surprinde ceva din spiritul unui oraș care pare lăsat în voia sorții: „Șefu Dracilor Town”.
Blocurile din Zimnicea mai au o particularitate ciudată: din pereții exteriori ai apartamentelor ies burlane lunguiețe care se înalță până deasupra acoperișurilor. Sistemul centralizat de alimentare cu energie termică nu mai funcționează din 2000, iar Primăria nu are în plan să reia distribuția. Or, într-unul dintre cele mai sărace județe din țară – în decembrie 2015, salariul mediu net în Teleorman era de 1.577 de lei, mult sub media pe țară de 2.114 lei – centralele de apartament nu sunt o soluție realistă. Așa că oamenii își încălzesc apartamentele cu sobe de teracotă alimentate cu lemne, burlanele – unele, foste conducte pentru irigații luate de pe câmp – devenind hornuri improvizate.
Două fetițe aleargă pe o scară de bloc semi-părăsită din Zimnicea. Doar 5 apartamente de pe această scară sunt locuite. Foto: Diana Zaharia
Mariana Sturzu locuiește pe una dintre străzile principale din oraș, într-un bloc înnegrit, pe o scară în care văruiala veche s-a scorojit. O balustradă de care mi-e frică să mă țin urcă pe lângă pereții sparți, din care ies, ca niște mațe, fiare, cabluri colorate și instalații electrice. Multe apartamente nici nu au uși la intrare: sunt doar niște spații goale, cu pereți gălbejiți, în care nu locuiește nimeni.
„Am zis să dau câteva pompe până veniți voi”, ne spune Mariana, o femeie de 60 de ani care s-a mutat recent într-un apartament cu două camere de la etajul trei al blocului-fantomă. Îmbrăcată băiețește, în pantaloni și un tricou albastru, are părul cărunt tuns scurt și chipul plin de cute. Apartamentul este aproape gol, cu excepția bucătăriei, unde femeia doarme pe o saltea de plajă gonflabilă. Aici mai are o masă, două scaune obișnuite și un al treilea improvizat dintr-o găleată întoarsă cu fundu-n sus. Lipite de perete, deasupra „patului”, stau atârnate într-un cui câteva umerașe cu haine, ca și cum ar fi agățate într-un dulap invizibil. „Asta o să fie bucătăria”. De trei luni, de când s-a întors din Serbia, unde a lucrat 20 de ani, Mariana locuiește într-un apartament fără curent electric, fără apă caldă, fără gaze, fără mobilă. Când se întunecă, aprinde lumânări. Când face baie, se spală la lighean.
Sufrageria Marianei Sturzu este aproape goală. Femeia visează să o mobileze, însă va trebui să amâne momentul: are o pensie de 400 de lei. Foto: Diana Zaharia
Originară din Zimnicele, un sat aflat la doar doi kilometri de Zimnicea, Mariana a venit aici la liceu. Îi plăcea literatura și voia să dea la filologie în București, visa la ziaristică. Dar tatăl ei nu a vrut nici s-o ducă până acolo. „M-a dezamăgit foarte mult, eu eram fata lu’ tata, eram mândria lui. A fost o lovitură foarte puternică.” Tânăra a plecat la Capitală, însă nu ca să învețe, ci ca să se angajeze. A muncit la o filatură în Vitan, a făcut cursuri de ucenicie la Semănătoarea, iar ulterior a făcut și o școală postliceală de secretariat, steonografie și dactilografie. Nu a găsit niciun loc de muncă în domeniu.
Printr-o întâmplare a aflat de la o fostă colegă de liceu că ITB-ul (RATB-ul de astăzi) căuta absolvenți de liceu pe care să îi formeze controlori. După două săptămâni de școală le-au trimis pe fete pe traseu, dar pe Mariana nu a lăsat-o inima să amendeze: „N-am putut să dau nicio amendă niciodată”. Așa că, atunci când a trebuit să aleagă – ori să îi controloze pe călători, ori să stea la capăt de linie și să supravegheze dacă șoferii respectă timpii de lucru și numărul de curse pe zi – a ales fără ezitare a doua variantă.
La începutul anilor ’80 a revenit în Zimnicea, cu soțul și cei doi copii. S-a angajat vânzătoare la magazinul unei făbricuțe de covoare care avea și secție de încălțăminte și mobilier. Cât au fost mici, și-a luat copiii peste tot cu ea: „Eram ca o cloșcă, și la magazin îi luam cu mine. Copiii mei au crescut prin coșurile alea de răchită”. În ’89, cu câteva luni înainte de Revoluție, magazinul s-a închis – nu mai renta.
Mariana avea acum patru copii și i-ar fi fost imposibil să îi crească numai din salariul de muncitor în construcții al soțului și din alocații. „A venit Revoluția, făcusem și o vârstă, unde te mai duci? Deja se punea problema să se angajeze numai până în 35 de ani. Am plecat că n-aveam din ce să cresc copiii.” În Serbia nu mai fusese niciodată, s-a dus fără nimic stabilit. „Cu întrebatul.” A ajuns în Valea Timocului și a început să lucreze pentru românii de acolo: a îngrijit copii și bătrâni, a mers la sapă cu ziua, a suportat „babe afurisite”, a făcut menaj, a curățat case și grădini.
„Mergeam și pe tractor, am învățat să ar.” Dar cel mai greu i-a fost să trăiască departe de copii. Când a plecat, fiica cea mare avea 17 ani și a devenit un fel de mamă pentru frații mai mici. „Adevărul este că multe s-au întâmplat din cauza plecării, și familii destrămate… Mă, da’ ce să facem? Ne duceam slugi la alții – ca să supraviețuiești. Vă dați seama ce greu mi-a fost fără copii. Am suferit de dorul copiilor.”
Mariana Sturzu nu are curent electric în casă și când se înserează folosește lumina lumânărilor. Foto: Diana Zaharia
În 2013, s-a întors pentru scurt timp în țară și, pentru că între timp divorțase, și-a cumpărat apartamentul în care ne aflăm acum. Apoi, în primăvara lui 2015, când a atins vârsta de pensionare, a decis să se întoarcă definitiv în România. Deoarece în țara vecină a lucrat la negru, primește pensia minimă, de 400 de lei. Peste vară a mai muncit la câmp, plătită cu 40 de lei pe zi. „Mă mai duc pe la vii, pe la tutun. Am săpat via în Zimnicea. Dar pe răcoare, că mi se face rău. Pe căldură nu pot nici să stau degeaba.”
Își mai completează veniturile cu ajutorul copiilor, dar și ei au familii și nu-și permit să-i dea mai mult de 30 de lei pe săptămână. Trei dintre ei locuiesc în România, dar pe fiul cel mic nu l-a mai văzut de 14 ani. Acum el este cel plecat la muncă în străinătate: „E dus în Italia. Ne auzim câteodată la telefon, că e scump”.
Apartamentul, care nu avea nici ușă la intrare, a costat 2.000 de euro. I-a pus termopane și a utilat baia cu WC și chiuvetă. A băgat și apă rece la baie, dar pentru bucătărie nu a mai avut bani. În total, a investit 3.000 de euro – adică toți banii pe care a reușit să îi pună deoparte după o viață de muncă. „Le-am dat la copii atâția ani. Singură mi-am dat să mănânc și singură am făcut și pentru copii.”
Îmi arată și restul casei. În mijlocul dormitorului gol stă stingheră o legătură de viță de vie uscată: a adus-o acasă de când a săpat la câmp. Nu știe de ce a luat-o. S-a gândit că poate o s-o folosească la ceva. „Uite așa trăim noi primitiv”, îmi spune în timp ce mă plimbă prin încăperi. În sufragerie, are pe o măsuță un aragaz cât o servietă, cu butelie – blocul e legat la rețeaua de gaze doar până la etajul întâi. Pe balcon crește în ghivece ardei gras, roșii, ardei iute, castraveți. „Am mâncat opt castraveți de aici.”
În apartamentul său din Zimnicea, Mariana Sturzu nu are un dulap sau piese de mobilier în care să își țină hainele. Deoarece nu are pat, femeia în vârstă de 60 de ani doarme pe o saltea de plajă pe care o umflă cu pompa. Foto: Diana Zaharia
Stăm față în față la măsuța din bucătăria-dormitor și, fiindcă s-a înserat, abia ne mai vedem una pe cealaltă. Mariana aduce trei lumânări subțiri pe care le aprinde și le așază într-un pahar din sticlă: „Voi nu știți câte lumânări am consumat eu ca să fac integrame”.
Mariana vorbește repede și apăsat, cu o voce hotărâtă. S-a deprins cu condițiile din casă. Undeva în interiorul ei pare să aibă o sursă nesfârșită de încredere și de rezistență, pe care anii de lipsuri și de greutăți nu au reușit să o sece. Chibzuită ca o contabilă, și-a făcut deja planul pentru următorii ani. Are multe de cumpărat dintr-o pensie de 400 de lei și va fi nevoie de calcule, de organizare și de prioritizare.
„De luna viitoare vreau să pun câte un milion deoparte și să iau și un șifonier. Dar unul d-ăla de trei milioane jumate. Normal că mi-am dorit să îmi iau bucătărie întreagă, sufragerie întreagă, dar nu se poate. Sufrageria va rămâne la urmă, că nu stau în ea.” La fel va proceda și cu baia: deoarece nu își permite o cabină de duș, va cumpăra doar cădița de plastic. Unele lucruri îi vor fi întotdeauna inaccesibile. De exemplu, nu crede că va avea niciodată gaze băgate în casă: „Nu o să am niciodată bani. Oricât aș strânge, aș fi foarte bătrână”.
Apa caldă, în schimb, este importantă. Nu crede că va avea bani pentru un boiler mai devreme de trei-patru ani. Peste vară, ca să facă economie la gaze, s-a spălat cu apă încălzită la soare. A pus-o în bidoane și-n ligheane și a lăsat-o pe balcon. Dar metoda are limitele ei.
Mariana mă întreabă ce decizie aș lua dacă aș fi obligată să aleg între boiler și duș sau mașină de spălat. „Duș și apă caldă”, răspund fără să stau pe gânduri. Femeia e acord: „Mai pot să spăl cu mâna. Mai bine să mă scald. Necesare sunt toate. Sunt lucruri pe care trebuie să le amân”.
Unele blocuri din Zimnicea, deși sunt terminate, sunt aproape goale sau au scări întregi semi-părăsite. Apartamentele sunt nelocuite sau stau încuiate de proprietarii plecați la muncă în străinătate. Foto: Diana Zaharia
„Hablamos mas tarde”, zice în telefon un tânăr plin de mușchi și cu un tatuaj pe braț, îmbrăcat într-un maiou cu un scorpion pe spate. Lângă el, un alt tip face tracțiuni la bara de bătut covoarele din fața blocului. Trec pe lângă ei în drum spre familia Burcea, care locuiește într-un apartament de două camere mici și întunecate, înțesat de plase, saci cu haine și fel de fel de lucruri. Din tavanul sufrageriei atârnă de-o sârmă un bec. Pe jos, carpetele uzate acoperă podeaua din ciment. Într-un colț, câteva cutii de carton stau claie peste grămadă, iar o țeavă groasă, vopsită în roșu închis, trece prin colțul camerei, străpungând pereții și ieșind mai departe pe balcon, iar apoi afară.
Daniel Burcea are 21 de ani și locuiește aici cu mama și cei doi copii ai surorii lui, plecată la muncă în Spania. Fratele mai mare este plecat și el de 10 ani în Spania: s-a căsătorit acolo, are și un copil, și nu plănuiește să se întoarcă vreodată în România. Tatăl muncește în București, pe șantier, dar a muncit în trecut și în Cehia și Spania. Din cauza salariului mic, vrea să plece din nou în străinătate.
Ca mai toate locuințele din Zimnicea, nici apartamentul familiei Burcea nu are apă caldă. Oamenii se spală la lighean, cu apă încălzită pe aragaz. (La baie nu au chiuvetă, doar o cadă ruginită și un vas de toaletă fără bazin, așa că în loc să tragă apa, o varsă cu găleata.) Au avut apă caldă și căldură până în iarna ’90-’91. Apoi, fiecare familie s-a descurcat cum a putut. Ca mulți alții, după ce au văzut că nu se mai distribuie căldură, și-au tăiat caloriferele și le-au vândut la fier vechi.
Daniel mă conduce în dormitor ca să îmi arate cum se încălzește pe timp de iarnă un apartament dintr-un oraș fără punct termic. „Asta e opera lui taică-meu”, îmi spune și-mi arată o sobă brună din teracotă, cu fel de fel de desene pe cahle, de la trandafiri, la dreptunghiuri și brăduți. Bucătăria se încălzește numai de la aragaz, iar soba din dormitor era inițial în colțul dinspre baie. Tatăl lui a demolat-o și a construit una nouă în colțul dinspre sufragerie, care rămânea mereu rece. Daniel îmi explică diversitatea modelelor: a compus-o din bucăți de la șapte sobe.
„În blocurile astea se cunoaște foarte mult frigul. Dacă n-ai un pic de căldură, îngheți aici. Blocul nu are izolare, nu are nimic. Practic, la început de an era mai cald afară decât în casă.”
Daniel Burcea vrea să-și ia BAC-ul, să termine o facultate, să devină inspector alimentar și să se mute din Zimnicea. Foto: Diana Zaharia
Daniel a terminat liceul, dar a picat BAC-ul. A lucrat câteva luni la o bancă. Pentru a evita angajarea cu contract de muncă, banca l-a convins să își deschidă un PFA și să colaboreze cu ei. Cutreiera tot orașul, împărțea pliante, făcea refinanțări, mergea acasă la oameni și încheia contracte, colecta bani de la clienți și îi raporta la birou. La sfâșitul lunii primea 300 de lei.
Acum, e în perioada de probă la un bar. Noii colegi i-au spus că munca e destul de grea, că se lucrează 24 de ore cu 48, cu o medie de peste opt ore pe zi, pentru un salariu de 600 de lei. „Nu știu cât de bine și de sigur e. Eu am zis, mă, hai să învăț. Am vândut o singură bere. Mai greu cu casa, n-am lucrat pe ea niciodată. Dar cu registrele am lucrat.”
Deoarece are probleme cu coloana și suferă de cifoză toracală, o deformație a coloanei vertebrale, nu are voie să facă efort fizic intens. Doi ani a purtat câte șase-opt ore pe zi un spătar alb din silicon menit să îi îndrepte spatele. Însă în primele șase luni l-a purtat greșit – pe spate, deși ar fi trebuit să și-l pună pe piept, ca să nu mai stea aplecat:„Doctorița mea de la Alexandria mi l-a pus invers. În loc să mă îndrepte, mai rău mă cocoșa. Și după șase luni de zile începuse să mă jeneze, să mă doară. În loc să mă facă bine m-a făcut mai rău”. Când nu a mai suportat durerea, a ajuns la București: „Doctorul, văzându-mă cu el, mai avea un pic și mă lua la bătaie”.
Pentru că suferă de o deformație a coloanei vertebrale, Daniel Burcea a purtat timp de 2 ani un spătar alb din silicon care să îl ajute să își îndrepte spatele. Ca să fie cald în casă pe timp de iarnă, familia sa face focul în sobă. Orașul nu are un sistem centralizat de distribuție a energiei termice, iar foarte mulți locuitori nu au bani să își pună centrale de apartament. Foto: Diana Zaharia
Daniel își știe planurile de viitor. Vrea să ia BAC-ul, să intre la facultate și să devină inspector alimentar: „Ce m-a adus la idealul ăsta e că aici totul se face cu mită. În magazin te duci, te uiți, ai produsul ținut acolo de trei luni de zile. Te duci să iei o pâine, o găsești uscată de trei zile. Sunt probleme grave, ceri un kilogram de pulpe… sunt aproape verzi. Vreau să elimin cât pot de mult corupția”.
Vrea și să se mute din Zimnicea într-un oraș mai mare. „Aicia n-ai ce face. Practic ai dat o tură de oraș și cu asta basta. Aici n-ai absolut nimic pentru tineret. Da, te duci o dată pe săptămână la discotecă și aia e la capătul orașului. Dar nu mă duc la discotecă. Nu că mi-ar interzice cineva, dar nu-mi place mie. Altceva nu ai ce să faci. Pe zona Zimnicea, pustiu. N-ai ce vizita, ceva distractiv, ceva creativ. La casa de cultură vine cineva din joi în Paști și proiectează câte un film. Dar nu se duce nimeni că e scump, e 300-400 de mii intrarea. În Zimnicea, deși îmi pare rău să spun treaba asta, nu ai viitor. Dacă ar fi să rămâi toată viața în Zimnicea, ți-ar conveni?”.
Nicoleta Burcea, mama lui Daniel, îl are în grijă și pe fiul de 10 ani al fiicei sale. Tânăra muncește în Madrid, unde are grijă de o bătrână și primește lunar 750 de euro. Foto: Diana Zaharia
Depopularea, provocată de sărăcie și de lipsa locurilor de muncă, este un fenomen care afectează multe alte orașe din România. Autorii studiului Efecte ale crizei economice și financiare în unele localități urbane mici din România, publicat în 2012 în revista Calitatea vieții, editată de Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române, arată că, în perioada 2002–2009, aproape 80% dintre oraşele mici (între 5.000 și 30.000 de locuitori) au înregistrat o reducere a populaţiei. Procentual, cea mai mare scădere de populație a fost înregistrată de oraşul Solca, județul Suceava – 45%. „Scăderea şi îmbătrânirea populaţiei, înregistrate în multe oraşe mici, au contribuit la reducerea rolului şi funcţiilor acestora, au afectat potenţialul de dezvoltare economică, diminuând, totodată, capacitatea de a face faţă efectelor crizei economice”, spune studiul.
De altfel, recensământul din 2011 a arătat că toate județele țării au înregistrat scăderi de populație, cu două excepții: Ilfov și Timiș (cel din urmă, cu o creștere nesemnificativă). Conform Institutului Național de Statistică, „cele mai mari reduceri ale populaţiei stabile, de peste 15%, s-au înregistrat în judeţele Tulcea şi Neamţ. Scăderi semnificative, de peste 12%, au avut loc în cea mai mare parte a judeţelor din Moldova – Vaslui, Bacău, Vrancea – dar şi în Brăila, Galaţi, Hunedoara, Mehedinţi şi Teleorman”.
Recensământul a identificat și peste 725.000 de persoane plecate în străinătate pentru o perioadă mai lungă de un an. INS admite însă că sunt doar o parte a emigranților, fiindcă „mare parte dintre aceste persoane erau plecate cu întreaga familie în străinătate şi nici nu au existat alte persoane (în ţară) care să declare informaţiile solicitate despre aceştia”.
Tinerii sunt, în mare parte, cei care pleacă. Peste 46% au între 20 și 34 de ani, iar aproape 25% între 35 și 44 de ani. România pierde tocmai oamenii care sunt extrem de importanți pentru dezvoltarea țării. „Nu întâmplător, judeţele cu potenţialul economic cel mai mare deţin ponderi superioare ale acestei grupe de vârstă în totalul populaţiei stabile. Este vorba despre Municipiul Bucureşti (61,1%), Ilfov (58,3%), Constanţa (58,2%)”.
Darius are 10 ani și a rămas în grija bunicii, mama lui fiind plecată la muncă în Spania. Înainte să plece, tânăra a lucrat într-o cramă unde câștiga opt-nouă sute de lei pe lună. Foto: Diana Zaharia
A doua zi, dis-de-dimineață, mă întâlnesc din nou cu Daniel, ca să mergem la Dunăre, la plajă. În taxi, șoferul – un tip destul de în vârstă, negricios și sfrijit – se plânge că afacerea îi merge tare prost: orașul e mic, oamenii, puțini, și nu prea mai merge nimeni cu taxiul. Supraviețuiește din cursele spre comunele din apropiere, pe care le prinde din când în când: „Sunt doar doi taximetriști în Zimnicea. A mai fost unul, dar a renunțat”.
Pe măsură ce înaintăm spre sud, spre Dunăre, peisajul urban e înlocuit de câmpuri goale, de silozuri și de clădiri părăsite. Taximetristul arată în stânga și-n dreapta și ne explică: „Aici – fabrica de zahăr – nu mai e. Aici – alcoolul – nu mai este”. Câini mici costelivi mișună prin tufișurile de pe marginea drumului. Când trecem pe lângă un gard electrificat, marcat cu un panou galben pe care scrie mare „Danger”, șoferul ne spune că acolo sunt vilele lui Ioan Niculae. Puțin mai în față, un indicator din tablă anunță că ne apropiem de „Disco Hope” („Discoteca speranța”), clubul-terasă de pe malul Dunării deținut de omul de afaceri teleormănean.
Însă pentru mulți dintre locuitori, Zimnicea nu mai reprezintă demult o speranță.
Daniel îmi spune că seara se văd foarte frumos luminițele orașului bulgăresc de peste Dunăre: „Când eram la spital, de acolo se vedea și stăteam și mă uitam ore în șir. Mii și mii de culori”.
De fapt, luminițele colorate ale bulgarilor îi induc în eroare pe cei care vin prima dată în Zimnicea, completează taximetristul: „Când vii dinspre București spre Zimnicea zici, ia uite ce frumos e la Zimnicea. Și când ajungi aici… e o groapă”.
Recent Comments